André Téchiné este un cineast francez veteran (născut în 1943), care și-a deschis calea în domeniu scriind articole critice în revista Cahiers du cinema. După debutul regizoral din 1969, va începe o lungă carieră de scenarist și regizor.
L’homme qu’on aimait trop este un film regizat de André Téchiné în 2014, operă de ficțiune inspirată din evenimente reale. Într-adevăr, scenariul se bazează pe cartea autobiografică cu același titlu scrisă de Renée Le Roux, proprietara cazinoului Palais de la Méditerranée din Nisa.
Personajele
Așadar personajele poveștii au existat în realitatea anului 1976 pe Riviera Franceză. Ele sunt Agnès Le Roux – fiica văduvei Le Roux – mama ei Renée și consilierul patroanei, Maurice Agnelet. Tânara Agnès, prospăt divorțată, revine la Nisa, locul în care Renée conduce o afacere care nu merge tocmai strălucit în domeniul jocurilor de noroc. Agnès își dorește o viață independentă și îi solicită lui Renée partea sa din moștenire, însă cererea nu îi e satisfăcută. Pe cale de consecință, relațiile mamă-fiică se răcesc.
Avocatul Agnelet, omul de încredere al patroanei, speră să obțină o poziție mai bună în conducerea cazinoului. În același timp, întâmplare sau nu, în ciuda situației sale maritale, bărbatul se simte atras de Agnès. Deși colaborarea profesională cu Renée se încheie, relația lui Maurice cu fiica ei se inflamează treptat. Însă banii au un rol important în această poveste.
Distribuție talentată
În L’homme qu’on aimait trop André Téchiné a ales o distribuție talentată. În rolul lui Agnès, Adèle Haenel redă cu finețe fragilitatea eroinei, ascunsă sub masca unei persoane directe și sportive. Actrița dezvăluie forța iubirii pasionale ce pârjolește sufletul și parcă-l transformă în cenușă. Pentru rolul avocatului Agnelet (care are doar aparența unui miel!) regizorul l-a ales pe Guillaume Canet – el trebuia apare ușor suspect, misterios, superficial, manipulator și actorului i-a ieșit din plin acest portret.
Aflată la a șaptea colaborare cu André Téchiné, Catherine Deneuve își demonstrează talentul și experiența. O vedem elegantă, sofisticată și sigură pe ea, la începutul filmului, ca după treizeci de ani să o regăsim ca o bătrână modestă, trăind la limita sărăciei, însă extrem de tenace în aflarea adevărului privind dispariția fiicei sale.
Regizorul
În acest film regizorul e mai puțin interesat de aspectul de thriller al poveștii sau de rolul mafiei în preluarea cazinoului. Pe Téchiné îl interesează mai mult povestea autentică de familie, el sondează relația dificilă mamă-fiică, manipularea și controlul într-o relație amoroasă. Eu cred că el pune accentul pe pasiunea intensă a lui Agnès pentru Maurice, de unde și titlul filmului L’homme qu’on aimait trop. Titlul englez In the Name of my Daughter pune accentul pe lupta mamei pentru a afla ce s-a întâmplat cu fiica ei demult dispărută. Or, se observă chiar din dinamica filmului că spre final tensiunea dramatică scade, pare că regizorul și-a pierdut suflul ori interesul pentru ceea ce narează.
Lui Téchiné i-au reușit în L’homme qu’on aimait trop scene minunate, pline de viață: dansul african al lui Agnès, balada cântată la unison de familia de mafioți cu ocazia unei reuniuni cu apropiați sau duetul lui Renée cu șoferul Mario în mașină, la expulzarea ei din Palais de la Méditerranée.
Acestui film nu i se poate pune eticheta de spectaculos, totuși m-a cucerit stilul proaspăt și elegant al autorului, conducându-mă spre o altă operă multipremiată a regizorului André Téchiné: Les roseaux sauvages.
Prezentarea filmului pe IMDbUn alt film delicios cu Guillaume Canet