Laureat cu Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes din acest an, precum și cu Premiul pentru interpretare feminină, Emilia Pérez întrunește deja și sufragiile publicului. În regia lui Jacques Audiard, filmul aduce în atenția spectatorilor o poveste modernă îmbrăcată în cântec și dans, cu accente noir. De fapt scenariul (la care este coautor și regizorul) îmbină subiecte la ordinea zilei într-un melanj destul de original, astfel încât fiecare să ia ce dorește.
Povestea
Rita Moro (Zoe Saldaña), o tânără avocată mexicană, se irosește profesional într-o companie care o exploatează nemilos. Când primește o ofertă de nerefuzat din partea șefului cartelului de droguri Manitas Del Monte, acceptă să-l ajute pe acesta să-și îndeplinească visul secret.
Mexicul reprezintă canavaua acestei fantezii muzicale ce-l are în prim-plan pe bărbatul care reușește să treacă granița de gen. Virilul și crudul Manitas va deveni Emilia Pérez (în ambele roluri Karla Sofía Gascón), conducătoarea unei organizații nonprofit ce ajută localnicii să-și găsească rudele dispărute. Conexiunile noi cu (fosta) soție Jessi (Selena Gomez) și cu Epifania (Adriana Paz), o femeie simplă și necăjită, îi transformă viața Emiliei.
Minusuri
I se reproșează Emiliei Pérez atitudinea maniheistă bărbați versus femei: bărbații apar violenți, egocentrici, aserviți banilor, pe când femeile întruchipează blândețea și rațiunea. I se mai impută de către unii critici că nu a surprins autenticitatea mexicană (de altfel filmările au fost făcute în mare parte în studiouri franceze) și că s-a bazat pe multe clișee. În ciuda acestor obiecții, trebuie spus că regizorul introduce câteva secvențe ce oferă o privire proaspătă asupra mexicanilor simpli, preocupați de recuperarea celor morți în luptele dintre clanurile mafiote. I se mai impută autorului schematismul emoțional, cu care nu aș fi întru-totul de acord – există scene sensibile care-ți ating inima precum confesiunea lui Manitas în fața avocatei ori corul celor veniți la fundație să caute sprijin.
Plusuri
Deși transformarea interioară a personajului principal nu mi se pare suficient de articulată, totuși rămâne pregnantă dorința sa de mântuire, de răscumpărare a greșelilor trecutului. Aici intervine și aportul esențial al spaniolei Karla Sofía Gascón – conform propriilor declarații ea a lucrat doi ani ca să cizeleze cele două personaje antagoniste pe care le-a avut de jucat, de la tonul și modulațiile vocii la mimică și postură. Chiar dacă cele patru actrițe menționate mai sus au primit in corpore Premiul pentru interpretare feminină, eu consider că se evidențiază Karla Sofía Gascón și Zoe Saldaña. Saldaña cântă în spaniolă (deși e primul său rol important în această limbă), dansează spectaculos – vezi doar momentul intens cu influenţe rock şi hip-hop.
Ajungem în acest fel la un mare plus al Emiliei Pérez și anume realizarea artistică. Dialogurile se îmbină în mod armonios cu melodiile și momentele coregrafice, rezultând un spectacol fascinant. Vin în sprijinul acestei afirmații și premiile acordate la Cannes compozitorilor Camille și Clément Ducol. Transformarea impresionantă a personajului principal, de la șeful unui cartel de droguri la conducătoarea unei fundații caritabile, ne oferă nu doar o poveste captivantă, ci și o reflecție profundă asupra căutării fericirii. Cele patru personaje feminine, fiecare cu propriile aspirații, ne arată că lupta pentru împlinire este universală. Momentele muzicale și coregrafice creează o experiență artistică memorabilă, îmbinând emoția cu ritmul. Emilia Pérez ne amintește că, indiferent de trecut, fiecare dintre noi poate găsi drumul către o viață mai bună.
Filmul considerat un muzical-eveniment este disponibil pe Netflix.
Prezentarea filmului pe IMDb