Am văzut de curând un film foarte apreciat, dar destul de greu de descifrat – Drive my car (2021) în regia lui Ryûsuke Hamaguchi. Am recitit și Unchiul Vania de Cehov ca să-l înțeleg mai bine. În principal, este o adaptare după câteva povestiri din volumul Bărbați fără femei de Haruki Murakami. Cartea este tradusă și la noi la editura Polirom.
Un film de trei ore care te captivează
Deși filmul durează trei ore, scenariul este astfel conceput încât nu simți când trece timpul. Drive my car începe cu un prolog lung de patruzeci și unu de minute, după care urmează genericul. În această parte îi cunoaștem pe actorul și regizorul Yûsuke Kafuku și soția sa, scenarista Oto Kafuku. Deși în urmă cu mulți ani au fost loviți de un eveniment traumatizant, se pare că acest cuplu funcționează pe bază de iubire, atașament și o relație profesională neobișnuită. Cred că rolul acestei lungi introduceri se dovedește în următoarele capitole, când spectatorul va înțelege mai profund relațiile dintre cei doi soți.
În următorul capitol, la doi ani după moartea fulgerătoare a soției, Kafuku acceptă să regizeze un spectacol cu piesa Unchiul Vania în orașul Hiroshima. În această piesă joacă actori din mai multe țări, (care vorbesc mai multe limbi), printre care și tânărul Kôshi Takatsuki, un fost iubit al lui Oto. Pe timpul șederii sale în Hiroshima, lui Kafuku îi este asignat un șofer necomunicativ în persoana lui Misaki Watari, care trebuie să preia conducerea mașinii regizorului – un Saab roșu. Ca și regizorul, fata se confruntă cu vinovăția unor fapte din trecut.
Ultimul capitol este atent pregătit de cel precedent, prin discuțiile dintre Kafuku și Takatsuki, precum și cele dintre Kafuku și Misaki. Asistăm la călătoria reîntoarcerii lui Misaki în locurile natale (călătorie sugerată de regizor), acolo unde fiecare dintre protagoniști va reuși să-și strige efectiv vinovăția și să găsească puțină alinare. Epilogul este neașteptat și cu siguranță lasă loc la interpretări.
Personajele
Dacă-l analizăm pe Yûsuke Kafuku, personajul central al filmului, observăm că este o persoană ordonată, organizată, care încearcă să controleze totul. În prolog îl vedem cum lucrează la rolul Vania, repetând în mașină replicile sale, care lipsesc din înregistrarea piesei citită de soția sa. Saabul său, vechi, dar atent îngrijit, îi conferă și cadrul sigur în care colaborează deseori cu Oto la crearea poveștilor ei. Și în calitate de regizor la Hiroshima urmează tipicul citirii obsesive a scenariului, fapt care-i atrage nemulțumirea unor actori. Din convorbirile cu Takasuki, realizăm că Yûsuke este frământat de misterul vieții soției lui…
Impulsivului Takasuki, cu un trecut dubios, regizorul nu-i acordă prea mult credit; de altfel, nu e clar de ce l-a distribuit în contre-emploi în rolul lui Vania. Și totuși, când tânărul îi povestește continuarea unui scenariu a lui Oto și-i spune că pentru a cunoaște pe cineva, trebuie să începi cu tine însuți, atunci în Kafuku parcă se sparge un zăgaz. Se îndoiește chiar de iubirea lui pentru Oto, reflectând că nu a fost capabil să-și dea seama ce era în inima ei.
Personajul tinerei șoferițe Misaki capătă contur treptat, pe măsură ce se realizează o apropiere între cei doi protagoniști. Și ea are de dus povara unei copilării și a unei adolescențe traumatizante. Pe amândoi îi unește întrebarea „cum trăim când purtăm în suflet sentimente puternice de autoînvinovățire?”.
Realizarea artistică
În Drive my car Yûsuke Kafuku joacă în prolog rolul titular din Unchiul Vania, ca peste doi ani să regizeze aceeași piesă de teatru la Hiroshima. Sunt multe scene pe care Yûsuke le ascultă sau le repetă în mașină ori le pregătește cu actorii din distribuție. E conștient de puterea scrierii autorului rus, dar realizează că dacă ar accepta să-l joace pe Vania la Hiroshima, ar însemna să piardă controlul. În cele din urmă răspunsul la întrebarea lui Vania (Kafuku) „cum să trăiești” ar putea fi tocmai arta. Întâlnirea cu universul cehovian îi sensibilizează pe actori și chiar pe Misaki, îi conduce la întâlnirea cu proprii demoni.
„Cehov e copleșitor. Când rostești replicile, te transformi în cine ești tu cu adevărat… Textul lui Cehov te întreabă – dacă asculți și răspunzi, se va întâmpla ceva.”
M-a impresionat scena în care Yûsuke și Mazaki, plecați cu mașina roșie spre Hokkaido, fumează amândoi (încălcând o regulă a proprietarului) cu mâinile înălțate, ca un semn de descătușare, de eliberare. Imaginea soției Oto, care face dragoste acasă cu un tânăr, pe muzică de Mozart , crezând că soțul e plecat din oraș, e percutantă, lipsită de orice vulgaritate.
Un film multipremiat, Drive my car a meritat să-i acord trei ore din viața mea.
Fișa filmului pe IMDbCartea lui Haruki Murakami care a stat la baza filmului