Nocturne: Cinci povești despre muzică și amurg reprezintă o culegere de scrieri ale cunoscutului autor Kazuo Ishiguro, publicată în anul 2009. Renumitul scriitor s-a născut în anul 1954 în Japonia și din 1960 s-a stabilit cu familia în Anglia. Aici a urmat studii de limba engleză și scriere creativă, sub îndrumarea lui Malcom Brandbury. În 1982 și-a început cariera de scriitor odată cu publicarea primului său roman Amintirea palidă a munților. A scris multe lucrări apreciate, premiate și traduse în numeroase limbi. În anul 1989 a câștigat premiul Booker (Booker prize) cu romanul Rămășițele zilei, care ulterior a fost și ecranizat. Nemângâiaţii (1995) a fost urmat de Pe când eram orfani (2000), Să nu mă părăseşti (2005), Uriaşul îngropat (2015) și Clara și soarele (2021). A fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2017.
Naratorul muzician
Toate cele cinci povești din Nocturne sunt scrise la persoana I; naratorul, cunoscător al artei muzicii (chitarist, violoncelist, saxofonist ori compozitor) se află, de regulă, în criza vârstei mijlocii. Kazuo Ishiguro ne indică de fiecare dată locul acțiunii (Veneția, Londra sau Beverly Hills), fără însă a preciza exact timpul acesteia. Pe baza diferitelor sugestii și din contextul poveștilor deducem că acțiunea lor are loc în ultimii ani ai secolului trecut.
Eroii din Nocturne, muzicieni maturi ori melomani, cu joburi mărunte, preocupați de evoluția lor artistică, visează în secret la celebritate. Deseori sunt frământați, uneori nu se simt bine în pielea lor, dar sunt autentici și par egali cu ei înșiși.
„Of, uite cum vorbesc, de parcă aş fi unul dintre componenţii de bază ai unei trupe. Adevărul e că sunt unul dintre «ţigani», cum ne spun ceilalţi muzicieni, unul dintre cei care se plimbă prin toată piazza, oferindu-şi serviciile oricăreia dintre cele trei orchestre de cafenea care se întâmplă să aibă nevoie de ele. Cel mai mult cânt chiar aici, la Caffè Lavena, însă nu e exclus ca, într-o după-amiază plină, să cânt câteva melodii cu băieţii de la Quadri, să dau o tură pe la Florian, după care să traversez înapoi piaţa către Lavena.” (Un baladist de altădată)
Prootagoniștii din Nocturne trăiesc o existență modestă, aparent împăcați cu viața pe care o duc, însă se dovedesc înduioșători în perseverența lor de a se realiza pe plan artistic. Fiecare dintre ei are parte de o întâlnire memorabilă care le va pune o lumină nouă asupra propriei existențe.
Fie ploaie, fie soare mi s-a părut delicioasă. Raymond, încă profesor itinerant de engleză la 47 de ani, îi vizitează la Londra pe Charles și Emiliy, un cuplu de prieteni din studenție. O întâmplare banală pune la grea încercare prietenia și loialitatea pe care conta. Parcă toate legăturile durabile s-au rupt – mai rămâne oare ceva în comun?
„Apoi, tot întorcând paginile, am dat peste: Luni vine Raymond. «Grrr». Câteva pagini mai încolo am citit: «Ray mâine. Cum o să supravieţuiesc?». În cele din urmă, scris chiar în dimineaţa respectivă, printre notaţii care aduceau aminte de diverse treburi casnice restante: «Cumpără vin pentru sosirea Prinţului Plângăcioşilor». Prinţul Plângăcioşilor? Mi-a trebuit ceva timp să accept că e posibil să se refere la mine. Am încercat tot soiul de posibilităţi – un client? un instalator? – dar, până la urmă, având în vedere contextul şi data, a trebuit să accept că nu există nici un alt candidat serios. Şi apoi, brusc, cumplita nedreptate pe care mi-o făcuse acordându-mi un asemenea titlu m-a izbit cu o forţă neaşteptată şi, înainte să-mi dau seama ce fac, am mototolit în mână pagina ofensatoare.”
Căsnicia amicilor lui Ray se dovedește „plină de troace obosite”, iar chemarea lui în „ospeție” nu e deloc întâmplătoare. Mișcările subtile din subterana gândurilor și emoțiilor, combinate cu un umor rafinat au făcut din Fie ploaie, fie soare preferata mea.
În Malvern Hills un tânăr chitarist și compozitor sărac, în căutarea unui loc stabil pe scena londoneză, eșuează pe timpul verii în cafeneaua de la țară a surorii sale. Ca și într-Un baladist de altădată, întâlnirea cu un duo profesionist îl determină să-și schimbe perspectiva asupra situației sale. Povestea reflectează asupra statutului artistului la sfârșit de carieră și compromisurile pe care este obligat să le facă.
În Nocturnă aflăm care-i legătura dintre un saxofonist căruia nu-i merge bine și chirurgia estetică.
„Aveam deplină încredere în doctorul Boris, care era, la urma urmei, un om în mâinile căruia stelele de cinema îşi puneau întreaga carieră. În afară de asta, ştiam că operaţia mea fusese capodopera supremă a vieţii lui; că, atunci când îmi văzuse faţa de ratat, simţise cum i se stârnesc cele mai uriaşe ambiţii, îşi reamintise motivul principal pentru care îşi alesese această vocaţie şi dăduse tot ce putuse şi chiar mai mult decât atât. Când aveau să-mi fie scoase bandajele, mă puteam aştepta să văd un chip perfect sculptat, cu o vagă notă de brutalitate şi totuşi plin de nuanţe. La urma urmei, un tip cu reputaţia lui trebuie să fi analizat cu foarte mare atenţie trăsăturile faciale potrivite unui jazzist serios şi să nu le confunde, să zicem, cu cele necesare unui prezentator TV. Poate că, de ce nu, adăugase cine ştie ce tuşeu final, care să-mi dea acel aer uşor damnat pe care-l avea De Niro în tinereţe sau Chet Baker înainte ca drogurile să-l distrugă.”
Izolat într-un hotel luxos din Beverly Hills, Steve trece de la exaltare la deprimare, apoi la sentimentul unei profunde decăderi morale. O întâlnire neașteptată îi va modifica perspectiva asupra vieții.
Tibor din Violonceliștii dă o audiție într-un oraș italian pentru americana Eloise McCormack, în apartamentul ei somptuos de la hotelul Excelsior. Îndrumările muzicienei „de calibru” produc în învățăcelul cu o educație muzicală de înalt nivel, o adevărată revelație.
„— Deodată, am văzut ceva, ne-a explicat. O grădină în care încă nu pătrunsesem niciodată. Şi care se afla chiar acolo, în faţa mea. În drumul până acolo existau obstacole. Dar pentru prima oară, se afla chiar acolo, în depărtare. O grădină pe care n-o mai văzusem niciodată. Soarele aproape asfinţise când a părăsit în sfârşit hotelul, a traversat piazza către mesele cafenelei şi şi-a acordat luxul de a se trata cu o prăjitură cu alune şi frişcă, abia stăpânindu-şi încântarea.”
O dezvăluire tulburătoare va distruge însă armonia dintre mentor și ucenic. Atmosfera ultimei povești din volum este îmbibată de melancolie, la fel ca și prima poveste – Un baladist de altădată.
Arta scriitorului
Autorul are un stil delicat, sofisticat, care mai degrabă sugerează decât dezvăluie stările sufletești ale personajelor. Trebuie să citești printre rânduri. În tinerețe Ishiguro se vedea pe sine ca un solist-compozitor, prin urmare e un bun cunoscător al lumii muzicale. El se apleacă cu duioșie și înțelegere asupra personajelor sale. Dialogurile par simple și curg cu lejeritate, ca o caligrafie rafinată. Poveștile „nocturne” tratează cu finețe teme precum trecerea timpului, împlinirea vieții, prietenia, celebritatea cu compromisurile ei, apusul carierei artistice. Ele degajă un aer trist, deseori infuzat cu doze de umor.
Muzica
Așa cum spuneam mai sus, Kazuo Ishiguro este un împătimit al muzicii – a avut o lungă colaborare cu saxofonistul Jim Tomlinson, scriind versuri pentru melodiile pe care acesta le-a compus pentru soția lui, Stacey Kent. În Nocturne muzica declanșează amintiri plăcute sau aduce ușurare și alinare. Personajele iubesc vechile melodii americane de pe Broadway interpretate de Cole Porter, Sarah Vaughan sau Chet Baker.
În Fie ploaie, fie vânt eroul principal, fan declarat al jazzului, își amintește de studenția sa când asculta „interpretări curate și sensibile ale melodiilor consacrate”. „Ne plăcea mult să ascultăm diferite versiuni ale aceluiași cântec, apoi comentam versurile ori interpretarea soliștilor.” Precum Ray și prietena sa, Emily, am audiat și eu aproape toate melodiile pomenite în povestire, unele în interpretări diferite. Sunt remarcabile prin tehnica vocal-instrumentală și versuri: I Fall in Love Too Easily (Chet Baker), It Never Entered My Mind (Miles Davis), Come Rain or Come Shine (Ray Charles) și April in Paris (Ella Fitzgerald și Louis Armstrong).
Nocturne: Cinci povești despre muzică și amurg s-au dovedit niște bijuterii delicate și sofisticate care captează momente evanescente, de mare sensibilitate.
Nocturne la editura PoliromCome rain, come shine cu Ray Charles
April in Paris cu Ella Fitzgerald și Louis Armstrong