Casa numelor mi-a permis să-l descopăr în calitate de romancier pe Colm Toíbín, jurnalist și critic literar irlandez, născut în 1955. Autorul a fost distins cu numeroase premii literare, cărțile sale fiind traduse în peste 30 de limbi.
Începând cu anul 2022, editura Humanitas Fiction i-a publicat în traducere următoarele cărți:
- Magicianul (2022)
- Casa numelor (2023)
- Brooklyn (2024)
- Long Island (2025)
Daily Telegraph îl consideră pe Colm Toíbín un gigant printre povestitori, iar Casa numelor o capodoperă. Romanul se inspiră din povestea lui Agamemnon, a Clitemnestrei și a copiilor lor (Ifigenia, Oreste și Electra). El se alătură astfel numeroaselor reinterpretări literare din care amintesc: Orestia de Eschil, Electra de Sofocle/Euripide, Muștele de Jean-Paul Sartre și Electra de Eugene O’Neill. Colm Toíbín și-a asumat un pariu riscant atunci când s-a angajat să demitologizeze povestea consacrată a familiei lui Agamemnon. În fond ce mai putea aduce nou reinterpretarea unui mit arhicunoscut?
Pe scurt, forma canonică a poveștii sună așa: Agamemnon este ucis de soția Clitemnestra, după ce o sacrifică pe fiica lor Ifigenia, ca să obțină bunăvoința zeilor; ulterior, împins de sora lui, Electra, Oreste se răzbună omorându-și mama și pe amantul ei, Egist. În Casa numelor, împărțită în șase capitole, Clitemnestra și Electra relatează întâmplările la persoana I, pe când perspectiva lui Oreste e prezentată la persoana a III-a.
Observăm că autorul privilegiază emoțional vocile feminine, oferind cititorului acces direct la gândurile și emoțiile lor. Vocea Electrei dă seamă de statutul femeii în vremurile antice – oare acesta s-a schimbat esențial și cuprinzător în zilele noastre?
„În anii următori, pe măsură ce renunțam la orice speranță de a-mi revedea fratele vreodată, mi-am dat seama că, fiind femeie și neavând un soț, eram lipsită de orice putere și aveam să rămân așa. Nu aveam decât fantomele și amintirile. Chiar și voința mea fermă n-ar fi însemnat nimic și n-ar fi dus la nimic.”
Clitemnestra își pregătește cu sânge rece crima.
„Împreună cu Egist, am întors adesea pe toate părțile fiecare variantă de subminare și amăgire. Am discutat în amănunt ce avea să se întâmple în ziua următoare întoarcerii bărbatului meu. De îndată ce Agamemnon ar fi fost pe punctul de a pătrunde în palat, ne-am înțeles ca Electra să fie luată de acolo și închisă undeva, până când totul s-ar fi terminat. Și Oreste la fel – dus într-un loc sigur, pentru ca nici el să nu fie martor la ceea ce avea să se întâmple.”
Pe de altă parte, în cele trei capitole ce-i poartă numele, Oreste este tratat cu oarecare distanță narativă. Mi s-a părut personajul cel mai interesant, căruia i se urmărește evoluția de la copilul de 11 ani la tânărul cu 13 ani mai vârstnic. El trebuie să facă față unei serii de situații limită, încărcate de suferință și dileme morale. Încercările circumscriu tabloul maturizării fiului lui Agamemnon, inclusiv descoperirea și înflorirea sexualității.
„Stând ei doi împreună, Oreste s-a lăsat pe spate și s-a rezemat cu capul pe pieptul lui Leandru, care l-a luat cu brațul pe după umeri și l-a ținut strâns. Oreste știa, când Leandru îl ținea la piept așa, să nu spună nimic, să nu se gândească la nimic, să aștepte numai când soarele se scufunda în mare și până când Leandru îi dădea drumul din brațe, îl dădea la o parte de la pieptul lui, se ridica în picioare și-și întindea membrele – după care plecau împreună spre casă.”
Analizând psihologia personajelor sale, Colm Toíbín își cucerește cititorii prin modul în care dezvoltă teme perene precum pierderea, răzbunarea și culpabilitatea. Trădarea lui Agamemnon atrage după sine crima soției sale, ce atrage după sine alte crime. Destinul (comandat de zei) face loc liberului arbitru. De fapt în Casa numelor zeii sunt absenți, ei apărând doar în gândurile personajelor. Am sesizat o oarecare notă critică în raportarea autorului la ideile și credințele religioase ale eroilor săi – acestea apar drept catalizatoare ale violenței și frâne în manifestarea responsabilității. Spre exemplu, sacrificiul Ifigeniei, nu mai este prezentat ca o cerință limpede a zeiței Artemis, ci ca o decizie umană, politică și crudă a lui Agamemnon. Dacă în tragedia greacă, destinul și voința zeilor au un rol major, aici vina și alegerea aparțin oamenilor. Răzbunarea, trădarea și cruzimea sunt decizii asumate, nu fatalități impuse de divinitate.
În concluzie, cred că Colm Toíbín a câștigat pariul pe care l-a făcut cu Casa numelor, deoarece prezintă o poveste cunoscută de veacuri în cheie modernă, psihologică și demitizantă.
De aici se pot achiziționa cărțile lui Colm Toíbín