Autobiografia lui Anthony Hopkins, Hai că am reușit, puștiule, aduce în fața cititorilor o ființă complexă, un om fragil, dar și puternic, o personalitate etonantă. Mi-l amintesc pe fascinantul actor în Tăcerea mieilor sau în Rămășițele zilei; aș vrea să-l (re)văd, alături de Olivia Colman, în Tatăl, film realizat în 2020.
În memoriile de aproape 300 de pagini, cititorul avid urmărește evoluția celui care a pornit din familia unui modest brutar galez și a ajuns starul cunoscut și respectat la nivel mondial. Anthony Hopkins dezvăluie cu sinceritate nesiguranțele copilăriei și adolescenței, povestește despre întâmplările și întâlnirile care i-au schimbat cursul vieții și al carierei, și mai ales vorbește deschis despre dependența de alcool care i-a marcat ani buni din viață.
„Amintirile mele din acea perioadă sunt încețoșate. În anii în care am băut, am provocat multă suferință. habar n-aveam că sunt alcoolic. Sunt rare cazurile în care un alcoolic înveterat să aibă revelația asta fără vreun fel de intervenție și, chiar și apoi, durează un timp să se sedimenteze. Negarea este inamicul cel mai periculos. Iar eu încă eram prins în ghearele dependenței mele, deși mi-era din ce în ce mai greu să o neg.”
Bunăvoința universului
M-a impresionat că autobiografia marelui actor este pătrunsă de gratitudine pentru bunăvoința universului. Recunoștință pentru șansele pe care i le-a acordat destinul, pentru întâlnirile de care a avut parte, pentru oamenii care i-au luminat existența.
„Câtă bunăvoință mi-a arătat universul în acea clipă! Cât de norocos sunt că mi s-a limpezit, în sfârșit, mintea, că puteam spune acum, cu convingere, că voi face tot ce îmi stă în putere și că voi cere ajutorul puterilor de pretutindeni ca să nu mai am niciodată parte de o noapte pe care să nu mi-o amintesc, să nu mă mai urc niciodată la volan punându-i în pericol pe alții, să nu mai las niciodată monstrul să traverseze încăperea și să mi se cațere pe picior, transformându-mă într-un om necruțător și rece.”
Perspectivă emoționantă
Ceea ce emoționează e perspectiva pe care o adoptă autorul, prin prisma vârstei și a experienței sale de viață. Recunoscându-și limitele și greșelile tinereții, el pune accent pe generozitate, recunoștință, smerenie. În finalul autobiografiei, Anthony Hopkins împărtășește efectul pe care l-au avut asupra sa recentele întâlniri cu tineri actori, aspiranți la glorie – a devenit „mai conștient de muritoarea sa ființă”.
„Le-am spus tinerilor actori că treaba lor era să fie curajoși, să se scuture de zgură, de gunoi, de putregaiuri. «Fiți treji, fiți conștienți, bucurați-vă de viață». Iar în ziua în care le-am spus acele vorbe, în fața lor, am izbucnit în plâns. Smerenia și curiozitatea acelor studenți m-au făcut să mă deschid precum coaja unui ou. Ambiția și speranța lor m-au inspirat din cale-afară. M-a copleșit ceva mai presus de neînsemnata mea cunoaștere, o uriașă tristețe și o nemărginită dragoste și afecțiune pentru fiecare clipă a vieții mele.”
Confesiunile lui sir Anthony Hopkins, deși încărcate de regrete și melancolie, mi s-au părut totuși tonice. Lecția sa de viață te determină să devii conștient de efemeritatea existenței și să apreciezi bunătatea, empatia, cartea, muzica și filmul. Pentru mine, Hai că am reușit, puștiule s-a dovedit o lectură inspiratoare!
Autobiografia se poate cumpăra de pe site-ul editurii Nemira