Cea mai recentă întâlnire a mea cu scrierile lui Gabriel Liiceanu, În singurătatea minții mele, nu este prima de acest gen, însă sper să fie și cea mai profundă. Este, după mine, o carte pe care s-o savurezi asemeni madlenei lui Proust, o carte pe care să o ai pe noptieră și la care să te întorci iar și iar.
O abordare mai sofisticată a scrierii lui Liiceanu s-a făcut cu ocazia întâlnirii din luna mai la clubul de carte „Serendipity”; persoane avizate au vorbit atunci despre Jurnalul de la Păltiniș, despre Kant, Hegel și Rousseau, despre Cioran și Ieruncii. Eu am să scriu, cu modestele-mi puteri, despre percepția celui novice într-ale filosofiei și a omului obișnuit care sunt. Perspectiva mea va fi cea a impactului filosofiei lui Liiceanu asupra vieții cotidiene, oprindu-mă la capitolul intitulat „Câteva observații despre prostie”.
Câteva observații despre prostie
M-am gândit în primul rând care e relevanța acestei teme astăzi. Masificarea, adică generarea, consumul și distribuirea rapidă de informații de către un număr uriaș de utilizatori, determină pentru mulți „influenceri” iluzia unei false autorități. E vorba despre „acei năuci care se instalează definitiv în fastul prostiei”. Care scriu despre chestiuni pe care nu le stăpânesc sau despre care au auzit.
Prostia, ni se spune, nu e doar apanajul celor încremeniți în proiecte mentale (întru-totul de acord cu exemplificări precum corectitudinea politică dusă la extrem sau cu fundamentalismele religioase). E și a celor care văd lucrurile în alb și negru, în stil maniheist, care nu-s capabili să dețină reglajul fin, adică să fie moderați în gândire.
„Fascinația instalării în extreme, viciul adevărului obținut prin exces, care subîntinde fanatismul ca premisă a prostiei.”
Prostia oamenilor inteligenți
Prostia poate aparține, uneori, chiar și oamenilor inteligenți care se exprimă în domenii în care nu sunt competenți, emițând prostii strigătoare la cer. Deseori, ni se spune de către autor, prostiile oamenilor inteligenți devin nocive, „luate în brațe, fără regret și fără retractatio ulterioară, o viață întreagă”. Altfel spus, prostiile ocazionale sunt scuzabile, însă cele în care persistăm cu obstinație pot deveni catastrofale.
De multe ori, cel care nu știe, e convins că știe ceea ce de fapt nu știe; iar cu prostul (care) nu e prost destul, dacă nu e și fudul, cu un asemenea om nu poți avea un dialog.
Prostia ca sursă morală
Mi s-a părut interesantă această abordare, căreia Gabriel Liiceanu nu i-a acordat însă prea mult spațiu. În schimb a făcut referire la articolul publicat în revista Apostrof de către Horia-Roman Patapievici, intitulat „Romanul prostiei”. Acolo, eseistul pune sub lupă romanul Mândrie și prejudecată de Jane Austen, interpretând prostia ca rezultat al unor caractere defectuoase. Un exemplu concludent îl constituie personajul domnului Benett, care instalat într-o comodă indolență, acceptă manevrele grosolane ale soției sale (își îndeamnă fetele să-și scoată farmecele la mezat) și e incapabil să prevină fuga fiicei Lydia cu un amorez de ocazie. Atitudinea lui nu e accidentală, ci se dovedește un adevărat modus vivendi.
„Deosebirea dintre a te înșela și a fi prost: deosebirea aristotelică dintre accident și substanță.”
Gândire inteligentă versus gândire corectă
Poate că domnul Benett este o persoană inteligentă (gentilom epicurist, interesat de literatură, etc.), însă categoric nu are o gândire corectă. Când află despre prostia Lydiei, pleacă după ea la Londra, însă după ce îi trec primele accese de furie, „revine în mod firesc la nepăsarea din trecut”. Acceptă cu ușurință ca problema să fie rezolvată de domnul Gardiner, cumnatul său, și nu-și asumă nicio responsabilitate, clamând că e vina destinului. Gândirea corectă, afirmă Liiceanu, „e făcută, nu născută”. Ideea diferenței dintre „gândire inteligentă” și „gândire corectă” e extrem de puternică În singurătatea minții mele. Există oameni foarte inteligenți care gândesc strâmb moral sau ideologic. Inteligența poate servi orgoliului și manipulării. Gândirea corectă presupune să te raportezi la realitate, să-ți corectezi greșelile, să-ți accepți propriile limite și să manifești modestie în cunoaștere. Așa că mă întreb dacă adevăratul opus al prostiei nu este inteligența, ci tocmai luciditatea.
Obligația de a fi inteligent
Gabriel Liiceanu ne atrage în mod repetat atenția că avem datoria morală de a fi inteligenți.
„…obligația oricărui intelectual umanist de a fi inteligent decurge chiar din calificarea lui. Formându-l, societatea îl plătește pentru a se exprima nu numai nomine proprio, ci și în numele celor care nu au suficiente cuvinte pentru a spune ce gândesc și nici discernământul cultivat pentru a distinge cu promptitudine adevărul de fals și binele de rău. Pe scurt, societatea îi plătește pe intelectuali pentru a fi inteligenți.”
În acest context, întrebări de genul: cum ne opunem inflației certitudinii, încremenirii în proiect, tendinței de a comenta orice – apar perfect rezonabile. Pe scurt, care ar fi antidotul prostiei? Fără a cădea în didacticism, Gabriel Liiceanu ne oferă câteva fire. Să gândim cu mintea proprie, să nu mergem cu turma (să ne ferim de spiritul gregar), să acceptăm și părerile celor care nu fac parte din „bula noastră”, să tăcem atunci când trebuie. Poate că să fii capabil să taci, e un semn de inteligență. Se mai adaugă doze bune de bun-simț, logică și discernământ!
În final, vreau să aduc mulțumiri domnului V.P. pentru că m-a luminat legat de noetică (care se referă la procesul gândirii!) și mi-a făcut simpatic termenul de „hegeleală”.
De aici se poate comanda cartea