Este un sentiment plăcut să constați că, în urma discuțiilor animate de la clubul de carte Serendipity, capeți o viziune mai profundă asupra cărții pe care tocmai ai terminat-o de citit. În cazul de față e vorba despre romanul Viața unui bărbat necunoscut de Andreï Makine, cunoscut scriitor de limbă franceză, născut în Siberia cu 69 de ani în urmă. La 30 de ani se stabilește în Franța, unde la început duce o existență precară, demarând destul de greu cariera literară.
În cele din urmă, Andreï Makine sparge reticența editorilor francezi, este publicat, iar în 1995 cunoaște un succes răsunător cu Testamentul francez (1995), câștigător al premiilor Goncourt, Goncourt des Lycéens și Médicis. Scriitor prolific, Makine este autorul a peste 20 de opere, la care se adăugă patru romane publicate sub pseudonimul Gabriel Osmonde.
Un scriitor cinquantenar
Revenind la Viața unui bărbat necunoscut, romanul se deschide cu prezentarea scriitorului cinquantenar Ivan Șutov în mediul său parizian. Fostul disident se luptă cu statutul de scriitor mediocru și cu criza vârstei de mijloc. Criza existențială este accentuată de despărțirea de iubita sa mult mai tânără, Léa. Șutov se confruntă cu dificultăți în propria creație, nu se regăsește în „mizerabila” literatură actuală occidentală și nici în piața editorială interesată de produse vandabile.
Un manechin rătăcit
Eroul circulă prin mediul literar parizian ca „un manechin rătăcit”. Delicioasă e secvența emisiunii televizate de la miezul nopții la care Șutov e invitat și în care prestația lui se dovedește un eșec.
„Cocoțat pe un taburet înalt („exact ca alea dintr-un bar de curve”), se gândi Șutov, observă „platoul”. Mai era acolo un scriitor francofon, un negru tânăr, cu o dantură strălucitoare ca în reclama la Banania. Apoi un chinez cu un aer viclean și o privire alunecoasă în spatele ochelarilor subțiri. Și el, Șutov, un rus, pentru o dreaptă măsură. Trei dovezi vii ale literaturii mondializate. În fața lui Șutov, machieuza adăuga ultimele tușe pe chipul unui… cum să-i zici? Jurnalist, scriitor, editor, membru al mai multor jurii, un mediacrat cunoscut pe care Șutov obișnuia să-l numească „mafiot literar” și căruia trebuia acum să-i zâmbească. În stânga acestui bărbat fusese așezat un psiholog specializat în fericire, stare de spirit devenită rară în țările dezvoltate. Psihologul vorbea cu vecina lui, o tânără îmbrăcată ca o vrăjitoare de Halloween.”
Apel la marii clasici ruși
Pentru Șutov, contrapunctul la literatura prizată de tinerii occidentali (al căror exponent e chiar iubita Léa) îl reprezintă marii clasici ruși. Eroul, un alter ego al autorului, conchide cu amărăciune că stilul simplu și firesc al lui Cehov e depășit și că în vremurile prezente nu se mai poate scrie astfel. Bărbatul părăsit își privește propria dramă prin lentila scriitorului la modă, ca „un mic roman în stil franțuzesc, o sută de pagini de amor și depresii pariziene”.
De la scriitor la ascultător
În următoarele capitole îl regăsim pe erou într-o vizită la Sankt Petersburg, pe urmele unei iubiri din tinerețe. Ivan Șutov preschimbă rolul de scriitor cu cel de ascultător. El devine receptorul poveștii de viață a bătrânului Volski, o adevărată relicvă a trecutului. Această confesiune care ne poartă prin zilele crunte ale blocadei leningrădene, prin război și prin lagăr, are, după părerea mea, două dimensiuni. Pe deoparte dimensiunea vieții trăite la care cititorul pare că asistă în direct, iar pe de altă parte dimensiunea vieții explicate în care povestitorul Volski analizează și încearcă să dea un sens celor trăite.
Viață trăită
La puțin timp după încheierea războiului, teroarea regimului stalinist atacă oameni nevinovați. Mila, iubita lui Volski, asistă la o scenă de luptă sângeroasă la Muzeul Blocadei din Leningrad, unde se dusese să depună un carnet găsit pe un fost câmp de luptă.
„Țipete isterice se auziră dintr-o dată la ieșirea din sala de expoziție. Își făcu apariția un bărbat gras și scund înconjurat de suita sa. Mila îl recunoscu repede, după portretele oficiale, după pozele din ziare: Malenkov, din garda apropiată a Conducătorului. Uniformele luară poziția de drepți, întrerupând masacrul.
— Ah, fracționistele ambuscate! urlă el. Și-au făcut aici un cuib de reacțiune! Au făurit mitul unui Leningrad care lupta de unul singur fără îndrumarea Partidului! Au neglijat rolul esențial al marelui Stalin, tatăl victoriei noastre! Scoateți totul afară! Ardeți toate vechiturile astea! Executarea!”
Viață explicată
După război, Volski încearcă să-și reia viața, însă se simte epuizat și neadecvat în orașul parcă întinerit.
„Propriile cuvinte îi părură prostești, nu era ușor să vorbești despre război. Și ce să zică? Să povestească despre tancurile al căror oțel încins sfărâia sub ploaie? Despre turelele în care mureau răniții, ruși și nemți? Să explice că cea mai mare bucurie pe care o avea pe front nu erau medaliile, ci un pumn de fragi culeși în graba mare, înainte să se întoarcă la coloana de soldați? Și că cea mai mare groază a lui durase doar câteva secunde: un tun de tanc fixându-l, de-ai fi zis că-i plăcea să-l înspăimânte? Și că acele câteva secunde făcuseră din el un tânăr moșneag, foarte recomandabil în ochii unei proprietărese? Nu, lucrurile astea, atât de adevărate, erau cu neputință de mărturisit.”
Revelația lui Șutov
Ascultând mărturia bătrânului Volski, Ivan Șutov are revelația că ceea ce s-a chinuit să scrie până de curând este minor, anost, irelevant. El realizează că marile personaje reprezintă apanajul istoriei, în timp ce destinele anonime, ale femeilor și bărbaților necunoscuți revin în sarcina literaturii. În final, se pare că eroul scriitor și-a găsit filonul inspirator în salvarea de la uitare a ființelor fără nume.
Trăgând linie, Viața unui bărbat necunoscut a fost pentru mine o lectură benefică, un prilej de meditație asupra memoriei, a condiției umane și a ceea ce ne definește ca oameni.
De aici se poate achiziționa cartea