Categoric, F. M. Dostoievski nu mai are nevoie de nicio prezentare. În toamna acestui an se vor împlini 205 ani de la nașterea marelui scriitor rus, care rămâne un reper al literaturii universale. Însemnări din subterană reprezintă un roman de dimensiuni mici, care se alătură marilor sale creații: Amintiri din casa morților, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov. Pe lângă toate acestea și multe alte romane, se adaugă povestiri, piese de teatru și eseuri scrise și publicate în cei 60 de ani de viață.
Însemnări din subterană se prezintă cititorului sub forma a două părți: „Subterana” și „Despre lapoviță”.
Stil veninos și strălucit
În primul capitol, (anti)eroul anonim se confesează într-un stil veninos și strălucit. Personajul își face un autoportret necruțător, în care nu se flatează deloc, descriindu-se din puține lumini și mai cu seamă din umbre. Tonurile acestui portret sunt întunecate, de-a dreptul sumbre, marcate de autodispreț și chiar de ură față de propria persoană. Naratorul fără nume se examinează pe sine însuși în raport cu conștiința proprie („cea mai mare nefericire a omului”) și conchide că identificarea binelui și frumosului nu-l exonerează de mârșăvii.
„Dar sunt ferm convins că e o boală nu numai să ai multă conștiință, ci chiar orice conștiință e o boală… Cu cât conștientizam mai mult ce e binele și ce e frumos și sublim, cu atât mai mult mă cufundam în noroiul meu și eram capabil să mă împotmolesc de tot în el.”
Problema răului
Povestitorul din subterană încearcă să explice problema răului prin superputerea voinței, privită sub două aspecte. Primul se referă la faptul că un capriciu al voinței sau instinctul ori o stare de moment pot genera o instanță a răului. Însă chiar dacă mecanismul de formare a voinței ar fi determinat științific, atunci s-ar pierde unicitatea și personalitatea omului, iar liberul arbitru ar fi anihilat. Prin intermediul omului din subterană, se pare că Dostoievski dorește să ne transmită scepticismul său profund: bunul-simț, voința, știința nu vor reeduca omul, această „ființă pe două picioare, nerecunoscătoare” , permanent imorală.
Ascunse în subterana sufletului
În al doilea capitol al romanului, personajul-narator dezvăluie lucruri adânc îngropate în subterana sufletului, întâmplări apăsătoare, rușinoase chiar. Evenimentele prezentate relevă personalitatea duală, contradictorie a eroului. Dostoievski, ca un adevărat „escroc sentimental” (apud Theodor Paleologu) se joacă cu cititorul, căruia îi arată cum se împletesc ura și disprețul față de colegi, cu dorința de a fi acceptat în cercul lor. Tensiunea este maximă în acest al doilea capitol al romanului, dominat de permanentă autosabotare – conștiința spune ceva, însă acțiunea omului din subterană o contrazice. Răzbunător, umilit transformat în umilitor, el mi-a apărut ca o persoană nefericită, demnă de plâns, hărțuit de mâzga gândurilor vanitoase.
De fapt el încearcă să aplice principiile (descrise în primul capitol), exercitându-și liberul arbitru în viața de zi cu zi; însă rezultatele sunt dureroase, sporindu-i înstrăinarea și dispretul de sine.
Din când în când, are pusee de speranță și iubire, trece spre artă, „spre formele minunate ale existenței, de-a gata, luate cu japca de la poeți și romancieri și adaptate la toate cerințele și exigențele…”. Însemnări din subterană se încheie cu un final deschis, ce m-a lăsat să meditez la condiția umană, la legătura dintre conștiință, voință și liberul arbitru.
De aici se poate achiziționa romanul Însemnări din subterană