Dacă ultimele trei romane ale lui Iulian Ciocan Iar dimineața vor veni rușii (2015), Dama de cupă (2018) și Clovnul (2021) se încadrează în categoria distopiilor, iată că în Lica autorul schimbă registrul tematic. Ultima apariție a scriitorului basarabean (Lica, Polirom, 2026) oferă cititorilor o interesantă poveste de dragoste.
Un condeier în mlaștina jurnalismului
În centrul ei se află reporterul și editorialistul Eugen și iubita lui Angelica (Lica) Stelea, ambii lucrători supuși în posturi de televiziune din Chișinău. Nu voi dezvălui meandrele relației dintre cei doi protagoniști, ci voi sublinia că Iulian Ciocan reușește să surprindă foarte bine atmosfera jurnalismului viciat. Și mediul literar este pus sub o lupă nemiloasă, autorul punând la lucru instrumentele pe care le stăpânește atât de bine: umor, ironie necruțătoare, satiră.
„Invocând faptul că jurnalistul de azi trebuie să le știe pe toate, Pleșcatu mă obliga să particip în fiecare săptămână la niște ședințe video. Acestea se numeau Lighting Chats, deși durau cam două ore, și erau moderate de un individ din Londra care-și dădea aere de om hiperinteligent, dar care, în opinia mea, avea un IQ de găină. Tipul ăla, Gordon, ne explica cum să facem o postare mai vizibilă pe rețelele de socializare și susținea ritos că cel mai bun interval de timp pentru o postare pe Facebook e între orele 9.00-10.00 și 19.00-21.00. I-am spus că din punctul meu de vedere e mai fain să postăm la 8.30 sau la 18.30 și Gordon a clipit nedumerit, de parcă i-aș fi turnat în cap o sticlă de bere.”
Onomastică amuzantă
Impresia de autenticitate este amplificată și de onomastica personajelor. Pleșcatu cel parșiv, șeful „cerber al nimicniciei jurnalistice”, plescăie permanent ceva de mâncare; Ceapă, un funcționar guvernamental, „traseist incurabil” și „demagog pursânge” nu face în ochii naratorului nici cât o ceapă degerată; Avornic, autor prolific, este mentor (un soi de dregător) al cenaclului Viitorul, ale cărui discipole l-au transformat într-un clasic în viață. Utilizarea regionalismelor și a unor termeni colocviali aduce un plus de culoare locală scrierii, surpriză și zâmbet pe buzele cititorului. Iată câteva dintre ele: a plefturi, bâhlit, zavistnic, a însuri, hopuros, omulean.
Eugen o iubește pe Lica
Personajele din Lica sunt bine conturate, mai ales Eugen – el se autocaracterizează drept un bărbat ratat, care nu a făcut nimic deosebit în viață (deși publicase un roman, pe care însă nu-l consideră valoros). Portretul lui e completat și de impresiile fruste ale șefului Pleșcatu și ale unor foști sau actuali colaboratori. Însă Lica este cea care rezumă cel mai bine imaginea eroului: inteligent, fără simț practic, visător, emotiv, posesiv, un „meamlea”. O subtilitate stilistică a romanului constă în utilizarea unei voci interioare a eroului, ceea ce îi sporește acestuia complexitatea. Vocea interioară e când malițioasă, când sarcastică, sâcâitoare și perfidă.
„Ce iubită șmecheră ai, frățică! Ori de câte ori aveți păreri divergente, Licuța ta te duce cu zăhărelul și tu accepți ca un mocofan punctul ei de vedere, chiar și atunci când e evident că ai dreptate!”
Cât despre protagonista ce dă titlul cărții, ea este învăluită într-un oarecare mister. De o frumusețe amețitoare, fascinanta Lica îi apare lui Eugen ca o salvatoare, iubirea vieții sale. Însă unele comportamente ale femeii îl fac pe bărbat să se întrebe dacă el nu este pentru ea doar „un substituent al iubirii adevărate”. De pe culmile extazului eroul cade în neagră deznădejde.
„Neliniștea pătrunde în mine ca ghearele pisicii flămânde într-un șoarece ghinionist.”
„… am holbat ochii, simțind cum deșertul Sahara din jurul meu, în care de bine de rău se mai putea supraviețui, se preschimbă brusc într-un lac de apă clocotită.”
„Inima mea se smucea ca un câine exasperat de lanțul care îl ține legat.”
Spre finalul cărții autorul introduce un personaj surpriză, Iulian Baros, dar nu am să divulg de ce este uimitor.
În loc de concluzie
Lica e un roman cuceritor și prin modul frust în care sunt relatate întâmplările de către personajul Eugen. Însă naratorul nu e doar un simplu observator extern, ci îi permite cititorului să „audă” gândurile, contradicțiile și tensiunile interioare ale personajului. El își caută rostul vieții, atinge fericirea, ca în cele din urmă să experimenteze pierderea ei. Lica și mai ales Eugen nu sunt turnați într-o formă fixă, ei se dezvăluie ca niște conștiințe dinamice, supuse schimbării.
Lectură plăcută!
De aici se poate achiziționa cartea