De la Plein soleil la The Talented Mr. Ripley (1999) nu a fost decât un pas, declanșat de curiozitatea de a compara cele două filme realizate la o distanță de aproape 40 de ani. Având același filon comun alcătuit din romanele Patriciei Highsmith (de altfel, coscenaristă în ambele filme), aceste opere cinematografice ne vorbesc sub învelișul lor de thriller despre modul în care un om alege să se raporteze la contextele în care ajunge.
Cu Tom Ripley, personajul principal, facem cunoștință chiar din titlul filmului (care ni se dezvăluie într-un mod ingenios), după ce trecem cu privirea rapid epitetele diferit colorate care-l caracterizează pe erou: „misterios, dornic, secretos, trist, singuratic, tulburat, confuz, iubitor, muzical, înzestrat, inteligent, frumos, tandru, sensibil, bântuit, pasionat”. Doar că acest tânăr talentat alege să mintă, să înșele și să falsifice, începând cu nevinovata ducere în eroare bazată pe un sacou de împrumut. Spectatorul asistă la „o situație extremă de revendicare invidioasă” (Alina Necșulescu într-un articol din Dilema veche) sub forma furtului de identitate: Tom Ripley se va substitui lui Dickie Greenleaf (rătăcitor prin Italia), pe care primul s-a angajat să-l redea familiei din America.
Sărac, stângaci, prost îmbrăcat, Tom aterizează în Italia în lumea americanilor care nu au grija zilei de mâine. De la obscurul Mongibello ajunge grație lui Dickie la Roma și San Remo; apoi va face mult visata călătorie la Veneția. Treptat el alunecă spre valori rele, dovedind „o amenajare interioară sărăcăcioasă” ce determină fapte abominabile. Scenariul îi oferă eroului o dimensiune vulnerabilă, patetică chiar, ce se dezvăluie mai ales în raport cu Peter; totuși regretele lăcrimoase ale lui Tom nu pot șterge impresia de jalnic, de om care se victimizează, căutându-și scuze pentru comportarea sa.
Actori remarcabili, scene puternice
Sub bagheta regizorului Anthony Minguella evoluează Matt Damon (Tom), Jude Law (Dickie), Gwyneth Paltrow (Marge – iubita lui Dickie), alături de Cate Blanchett (Meredith), Philip Seymour Hoffman (Freddie) și Jack Davenport (Peter). Toți unul și unul. Acești actori remarcabili au creat multe scene puternice, memorabile chiar: procesiunea religioasă de la Mongibello, înfruntarea de pe iaht dintre Tom și Dickie la San Remo, scena mirifică de la Operă care-l răscolește pe Tom, vizita neașteptată a unui Freddie alunecos și suspicios, confesiunea unui Tom „pierdut” în fața lui Peter, mărturisind amar că „n-am spus cine sunt”.
Puncte forte – muzica și costumele
Spre deosebire de Plein soleil, în Talentatul domn Ripley, muzica joacă un rol foarte important. Dickie este îndrăgostit de jazz, cântă la saxofon și-l atrage și pe Tom în pasiunea sa, colindând cluburile de jazz. La spectacolul de operă Evgheni Oneghin, eroul se simte copleșit de povestea de pe scenă, cu care cu siguranță își găsește similitudini. În finalul filmului, pe fondul unei splendide cântări religioase, asistăm la o comuniune între Tom și Peter, totul sugerat prin intermediul prim-planurilor celor doi bărbați ce încă își chestionează relația.
Costumele spun multe despre starea socială a personajelor și despre cum vor acestea să apară în ochii celorlați: pe scriitoarea Marge o vedem în ținute lejere, dar stilate, la plajă sau lucrând, însă la Operă e pur și simplu răvășitoare. Sofisticate sunt și toaletele lui Meredith, fiică a unui magnat al textilelor, evident preocupată (ori educată) de adecvarea costumelor sale la diferite ocazii (călătoria transatlantică, plimbare în Roma, întâlnire la o cafenea sau participarea la un spectacol, unde pur și simplu are un aer princiar).
Acestea fiind spuse a fost o plăcere să urmăresc Talentatul domn Ripley și să fiu de acord cu numeroasele premii pe care le-a primit – pentru regie, muzică, costume și nu numai.
Fișa filmului pe IMDb