Subintitulată O poveste adevărată despre supraviețuire în Germania nazistă, Cele nouă femei de la Ravensbrück are în spate o geneză aparte.
Cum s-a născut cartea
Autoarea Gwen Strauss, scriitoare americană, în timpul unei cine de familie din 2002, află cu surprindere că strămătușa sa Hélène Podliasky scăpase de naziști împreună cu opt prietene cu care fusese încarcerată. După ce bătrâna doamnă, în ciuda faptului că prefera să nu discute despre trecut, dar se gândea zilnic la el, acceptă să-i acorde un interviu, Gwen Strauss începe să-i scrie povestea. A durat cinci ani să se nască această carte despre prietenie, curaj și supraviețuire. Au fost ani de căutări în arhive, de călătorii în Germania și la Paris, de depistare și convorbiri cu rudele celor nouă femei.
Autoarea explică cititorului că nu e istoric, ci o poetă, care a avut intenția să trăiască în povestea acestor femei „să mi-o imaginez, să forțez limitele a ceea ce poate fi cuantificat, datat, însemnat pe o hartă, citat și verificat”.
„Pe măsură ce încercam să dezgrop această poveste, mi-am dat seama că, atunci când studiezi arhivele, uneori lucrurile cele mai importante sunt exact cele care au rămas pe dinafară. Lucrul acesta e de două ori valabil când persoana respectivă a fost o femeie, un om sărac sau un marginal. Misiunea mea ca autoare a fost să explorez tot ceea ce a existat pe lângă ceea ce deținătorii puterii au considerat important de ținut minte și de înregistrat. A trebuit să caut un echilibru între memoria istorică instituționalizată și povestea personală, trăită a acestor nouă femei.”
Cine sunt cele nouă femei
Sunt nouă tinere femei, toate sub 30 de ani, active în Rezistența franceză sau olandeză. Au livrat pachete copiilor evrei ascunși și familiilor din Rezistență, au ajutat piloți Aliați doborâți și soldați rătăciți la debarcare să fugă în Spania, au fost agenți de legătură, au coordonat echipe care recepționau arme parașutate, au codat și decodat mesaje radio. Arestate în cursul anului 1944 de către Gestapo cele șase franțuzoaice, două olandeze și o spaniolă se vor întâlni în lagărul de la Ravensbrück, unde toate vor avea statut de deținut politic.
Viața în acest infern, în frig, fără haine și încălțări potrivite, fără mâncare, fără minime condiții de igienă și mai ales sub teroarea nazistă, e dezumanizant. În ciuda acestor condiții cumplite, cele nouă femei reușesc să supraviețuiască, bazându-se pe mici tertipuri și observații salvatoare: „ S-a învățat să tacă, să evite biciul, să se ascundă ca să nu i se atribuie cele mai grele sarcini. S-a învățat să lupte, să negocieze, să se descurce. Între poloneze și franțuzoaice domnea dușmănia, și la fel între alte facțiuni, și Nicole a trebuit să deprindă repede ierarhiile din lagăr”.
Cum au reușit nouă femei să evadeze
În aprilie 1945, armata germană ceda pe toate fronturile, iar SS a început să golească lagărele înainte ca acestea să fie eliberate de armatele aliate. În aceste condiții, cinci mii de femei în zdrențe, înfometate și bolnave au fost obligate să plece într-un marș al morții cu destinație necunoscută. Conștiente că vor muri de foame sau de mitralieră, cele nouă prietene au decis să evadeze.
„Ori ne împușcă în spate, ori reușim – dar, orice-ar fi, murim sau trăim împreună.” (Lon)
Așa începe calvarul celor zece zile, cât avea să dureze până când evadatele au ajuns unde și-au propus – în tabăra aliaților americani. Cele nouă femei de la Ravensbrück se poate citi și ca un roman de aventuri, însă ceea ce m-a impresionat, pe lângă ingeniozitatea tinerelor de a face față situațiilor neprevăzute, a fost solidaritatea lor extraordinară. S-au susținut unele pe altele atât fizic, cât și moral, au reușit să depășească niște bariere, pe care singure nu le-ar fi putut depăși.
Viața după lagăr
În Cele nouă femei de la Ravensbrück mi-au atras atenția aspecte mai puțin dezbătute legate de viața post război a supraviețuitorilor lagărelor naziste.
„Deportații au descoperit că le era mai bine dacă se căsătoreau tot cu deportați. […] Șase din cele nouă tinere femei s-au căsătorit cu alți foști deținuți. Nu e clar cât de mult își împărtășeau soții și soțiile experiențele din timpul războiului; celor din afară li se părea că nu-și doresc decât să lase trecutul în urmă.”
„Familiile foștilor deportați simțeau o mare tristețe care nu putea fi niciodată exprimată sau discutată. Exista un sentiment constant de teamă și oroare și oamenii aceștia încercau să evite orice fel de risc.”
E atinsă problema transmiterii intergeneraționale a traumei. Copiii sau chiar nepoții foștilor deținuți în lagăr erau apăsați de vina de a exista sau simțeau că orice ar fi făcut cu viața lor nu ar fi avut forța celor trăite de înaintașii lor. Și asta în condițiile în care aproape toate familiile celor nouă femei au afirmat că acestea practic nu vorbeau niciodată despre ceea ce trăiseră în timpul războiului.
Cele nouă femei de la Ravensbrück este „o carte -document despre relația complexă dintre memoria colectivă și cea individuală și, mai ales, despre solidaritatea salvatoare” (coperta a patra a cărții).
Editura Humanitas pune la dispoziția cititorilor această carteGwen Strauss despre romanul său „Cele nouă femei de la Ravensbrück”- mesaj pentru cititorii români