Argentina, 1985

Recent laureat cu Globul de aur pentru cel mai bun film străin, Argentina, 1985 se bazează pe fapte reale petrecute în perioada 1984-1985, incluzând și imagini de arhivă din timpul „Războiului murdar”. O punere în context, cred eu, ar fi utilă.

Dictatura militară

Odată cu destituirea Isabelei Perón de la conducerea statului argentinian în 1976, puterea este preluată printr-o lovitură de stat de către o dictatură militară condusă de generalul Videla. Pentru a-și asigura stabilitatea guvernării, juntele au declanșat o prigoană contra opozanților regimului, fie ei persoane publice sau simpli cetățeni. Se vehiculează că aproape treizeci de mii de cetățeni au fost răpiți, torturați și omorâți pentru vina de a fi anticomuniști, properoniști sau antidictatură.

În ciuda terorii, în 1977 s-a declanșat o mișcare curajoasă a mamelor care doreau să știe ce s-a întâmplat cu copiii lor dispăruți (măcar dacă trăiesc sau sunt decedați). Ele înconjurau în fiecare zi de joi obeliscul din Piața Mayo, cu pozele celor dragi la vedere. Cu ocazia Campionatului mondial de fotbal din 1978 care s-a desfășurat în Argentina, Madres de Plaza de Mayo a devenit cunoscută în întreaga lume. O scenă emoționantă din film face referire la această mișcare.

Povestea

După șapte ani de dictatură și șapte luni de regim democratic se creează o fereastră care face posibilă preluarea procesului juntelor de către o instituție civilă. Julio Strassera este unicul procuror care trebuie să strângă în cinci luni dovezi pentru documentarea acestui proces fără precedent. Alcătuirea echipei constituie o nucă tare, însă o dată depășită problema, sunt adunate în final șaisprezece volume, ce documentează șapte sute nouă cazuri.

Julio și echipa lui sunt boicotați, obstrucționați de membri ai guvernului și amenințați. Cei nouă inculpați nu recunosc legimitatea instanței. Ei se ascund explicând că răpirile, torturile și omuciderile au fost acțiuni excesive ale subordonaților. Povestea urmărește activitatea anevoioasă de strângere a probelor, precum și desfășurarea procesului, ce captează atenția populației care dorește să se facă dreptate.

Niciodată din nou

Acest film ar trebui să ne intereseze și pe noi, românii – tineri sau bâtrâni, pentru că ne arată cum trebuie să ne raportăm la trecut, astfel încât niciodată să nu mai se repete din nou greșelile istoriei recente. În Argentina anului 1985 a triumfat simțul moral, în România de azi simțul moral pare că a decăzut la nivel tribal. Oare s-a clarificat adevărul în cazul Mineriadelor?

Suntem responsabili pentru stabilirea unei păci bazate nu pe uitare, ci pe amintirea vie. Bazată nu pe violență, ci pe justiție. Este șansa noastră.” (Din rechizitoriul procurorului Strassera)

Eroul național

Argentina, 1985 este un omagiu adus procurorului Strassera (considerat un erou național) și echipei lui de tineri entuziaști, care au făcut din lege obsesia lor. Julio nu e prezentat doar în activitatea lui profesională, ci ni se dezvăluie și latura sa umană. Cu micile lui lașități, cu obligațiile lui de soț și tată, pe care și le îndeplinește mai mult sau mai puțin stângaci. La începutul filmului e o scenă delicioasă în care Julio încearcă să afle mai multe despre iubitul fiicei sale.

Procurorul recunoaște că este copleșit de sarcina împovărătoare pe care o are de îndeplinit, însă simțul datoriei și al dreptății sunt mai puternice decât frica. De altfel, ni se induce subtil ideea că Julio dorește să-și răscumpere atitudinea din timpul dictaturii, când „a făcut pe prostul”.

Valoarea artistică

Cred că a fost un act de curaj al regizorului Santiago Mitre să realizeze acest film. Născut în 1980, el a dorit să facă Argentina, 1985 în semn de respect pentru bărbații și femeile care au suferit în timpul dicataturii. Conform declarațiilor sale, a fost dificil de reconstituit atmosfera anilor ’80 din Buenos Aires. A existat o puternică încărcătură emoțională pe parcursul filmărilor – s-a filmat chiar în sala de judecată în care s-a desfășurat procesul.

I s-a reproșat filmului că nu a avut suficient dramatism. Însă eu sunt de părere că Santiago Mitre a tratat cu sobrietate subiectul. Poate mai mult decât depozițiile cutremurătoare ale martorilor (supuși la torturi fizice și psihice) m-a impresionat scena în care Strassera cu adjunctul său Ocampo solicită mamelor din sala de judecată să renunțe la basmalele lor. Regizorul conduce acțiunea filmului către punctul culminant al rechizitoriului percutant (se spune că a smuls lacrimi adevărate figuranților din sală). Mesajul filmului este unul umanist, transmițându-ne pe un anumit palier că fără cinste știința de carte și experiența nu valorează nimic.

Prezentarea filmului pe IMDb
Distribuiți, dacă v-a plăcut!

2 Comments

    • Eu n-aș putea să spun că mi-am pierdut timpul și nici că e o capodoperă. Totuși, aș fi curioasă să-mi dai câteva argumente pentru care l-ai taxat atât de dur.

Lasă un răspuns

(*) Required, Your email will not be published