De la Procesul la Cetățeanul Kane nu a fost decât un pas și asta pentru că adaptarea romanului kafkian m-a cucerit pur și simplu. Se știe că Citizen Kane constituie un „must have” al cinefililor de pretutindeni, că nu lipsește din listele gen „cele mai bune 100 de filme din toate timpurile”, că însuși autorul său consideră că este cel mai bun film pe care l-a făcut odată. Oare de ce l-am ocolit? Poate pentru că l-am crezut greu de digerat sau pentru că nu-mi place să merg la pomul lăudat ori pentru că nu am vrut să fiu dezamăgită?
Acum pot spune cu mâna pe inimă că Citizen Kane, acest „bătrânel” filmat în alb și negru, lansat în anul 1941 merită văzut. Este uimitor ce a putut realiza Orson Welles, tânărul regizor debutant de nici 25 de ani, cunoscut deja publicului american datorită emisiunii de radio din toamna anului 1938 când a citit la radio Războiul lumilor, provocând un val de panică printre ascultători, îngroziți de iminenta invadare a marțienilor.
Coruperea prin bani și putere
Citizen Kane vorbește privitorului despre o temă general valabilă – coruperea omului prin bani și putere, și o face la o înaltă cotă artistică. La reședința sa opulentă, Xanadu, magnatul presei Charles Foster Kane (Orson Welles) își dă ultima suflare rostind cuvântul misterios Rosebud.
În prologul filmului, un jurnal cinematografic prezintă viața celui pe care unii l-au catalogat comunist, alții fascist, iar el însuși s-a definit ca cetățean american. Redactorii studioului de actualități, nemulțumiți de lipsa de coerență a materialului, îl desemnează pe reporterul Thompson să afle semnificația ascunsă a cuvântului Rosebud. În această adevărată anchetă detectivistă Thompson culege informații din cinci surse, apropiate lui Kane: bancherul Walter Teatcher, fostul tutore al eroului; Bernstein, administratorul ziarului Inquirer; criticul de artă Leland (Joseph Cotten), prietenul din tinerețe; cântăreața ratată Susan Alexander (Dorothy Comington), cea de-a doua soție a bogătașului; valetul Raymond. Fiecare mărturie adaugă o nouă dimensiune personalității magnatului, iar spectatorul este cel care trebuie să dea coerență portretului general.
Jocul de puzzle
Motivul jocului de puzzle o definește pe Susan, care-l joacă obsesiv în castelul lugubru unde se plictisește; pe un plan mai general acesta simbolizează modalitatea inovatoare de construire a imaginii poliedrice/polifonice a lui Kane. Spectatorul devine partenerul autorului, aceasta-i noutatea. Pe măsura trecerii timpului, atât Susan, cât și Kane, fiecare în felul său își caută sensul existenței.
Mijloace artistice expresive
Eu am remarcat în Citizen Kane folosirea unor mijloace artistice cum ar fi elipsa, grosplanul sau unghiuri inedite de filmare, cu mare putere sugestivă. Spre exemplu, evoluția primei căsnicii a lui Kane e prezentată prin elipse succesive, în care decorul se păstrează același, iar scurtele convorbiri dintre cei doi soți (cu costumele schimbate și tonalități modificate) evidențiază prăpastia care se instalează treptat între ei. M-a ghidat regretatul critic Tudor Caranfil cu cărticica lui „Cetățeanul Kane” „Romanul unui film” (Editura Meridiane, 1978), unde face analiza acestui film fascinant și a destinului său. Aici autorul pune sub lupă străduința lui Orson Welles de a găsi cele mai expresive modalități de a dezvălui „realitatea unei lumi care-l amenință pe om cu dezumanizarea și sărăcirea spirituală”.
„La un miting electoral Welles își începe secvența cu o alunecare, în traveling, a camerei asupra lui Kane, așezat în fața unui uriaș afiș electoral cu propriul său chip: mitul electoral este confruntat cu dimensiunea umană a personajului. Apoi obiectivul coborând, unghiul cel nou, de jos, îl înalță pe Kane statuar, masiv, dominându-și auditoriul cu gesturi largi”.
Scandalul
Din păcate, din cauza unui imens scandal, Citizen Kane nu s-a putut bucura decât două decenii mai târziu de aprecierea publicului. La opt luni de la începerea filmărilor, celebra comentatoare cinematografică Louella Parson vizionând primele bobine din Kane este profund iritată și intrigată de acest „pamflet politic” și îl previne imediat pe William Randolph Hearst, magnatul presei americane, că este ținta unui complot. În fapt, pentru scenariștii Orson Welles și Henry Mankiewicz bogatul om de afaceri a constituit o sursă de inspirație pentru personajul Kane. Prin puternica influență a lui Hearst au fost limitate drastic canalele de difuzare pentru lansarea filmului, apoi după lansare, societățile de distribuție au continuat să-l obstrucționeze. O grea lovitură s-a dovedit și faptul că deși nominalizat la 9 categorii ale Premiului Oscar, Citizen Kane s-a ales doar cu statueta pentru scenariu. Explicația? Hollywoodul, invidios pe intrusul care l-a sfidat, speriat și de eșecul său financiar, și-a distrus idolul. Consecința: filmul a fost retras curând de pe ecrane, considerat fiind ca nerentabil, iar Welles a fost concediat în 1942 de către casa R.K.O. Însă cariera sa prodigioasă nu avea să se oprească aici.
În final, îi dau cuvântul lui François Truffaut, subscriind întru-totul la aprecierile lui.
„Iubesc acest film pentru că este bogat și absolut, psihologic, social, poetic, dramatic, comic, baroc, precis și sever. Este un manifest împotriva setei de putere…”.
Prezentarea filmului pe IMDb