„Ale cui sunt zilele noastre?”
Oare de ce La grazia, ultimul film al italianului Paolo Sorrentino, a devenit preferatul meu între alte trei filme realizate de același autor: Le conseguenze dell’ amore, È stata la mano di Dio și Parthenope? Poate pentru că eroul principal și cu mine avem o vârstă apropiată? Cert e că La grazia m-a impresionat prin scenariu, eleganța interpretării și delicatețea imaginilor.
Scenariu bine articulat
În centrul poveștii imaginate de Paolo Sorrentino se află Mariano De Santis, președintele Italiei, surprins în ultimele șase luni de mandat (așa-zisul „semestru alb”). Văduv, juristul eminent care se îndreaptă (după unele indicii) spre vârsta de 70 de ani, se confruntă cu îndoieli etice dictate de necesitatea semnării legii eutanasiei, precum și cu grațierea a doi condamnați pentru omucidere. În plus, este bântuit de o istorie personală complicată. În fapt, Mariano se consideră singur, plictisitor, în timp ce apropiații îl văd extrem de interiorizat și strivit de greutatea responsabilităților.
Treptat, eroul poreclit „Beton armat” se dezvăluie ca o persoană inteligentă, onestă și cu principii, preocupat de aflarea adevărului, însă incapabil să-și dezvăluie doar foarte rar emoțiile.
Grația și sensurile ei
Președintele are o legătură profesională strânsă cu fiica sa, Dorotea, o juristă redutabilă; femeia militează în favoarea legii eutanasiei, acuzându-și tatăl că e lipsit de curaj și tergiversează hotărârea finală. Și grațierea se dovedește o decizie îndelung cântărită… Atenție, grația (grațierea) înseamnă iertare și nu milă, ne lămurește una din aspirantele la eliberare. Pe de altă parte, Mariano speră ca grația divină să-i ofere răspunsuri la întrebările sale existențiale, însă întâlnirea cu papa nu-l face deloc să se simtă mai ușor. Personajul lui Servillo, în ciuda ținutei sobre, are un comportament „grațios”, în sensul de elegant, adaptat situațiilor diverse în care este pus: la opera din Milano, la închisoare sau în mijlocul veteranilor vânători de munte care apărau cândva granița. Surprinzător, filmul mai oferă o cheie pentru grație și anume de „frumusețe a îndoielii” – președintele trebuie să „împace” chestiuni politice, juridice, filosofice și etice.
Interpretare de top
În rolul președintelui, Toni Servillo realizează, după părerea mea, o interpretare de excepție. Îl vedem la primirea președintelui Portugaliei, imobil conform unui protocol absurd, dar parcă simțim fizic cum i se învârt gânduri în cap despre degradarea indusă de bătrânețe. Sau printr-o privire scrutătoare și scurtă adresată prietenului de cursă lungă Ugo, transmite privitorului, nesiguranța obsedantă privind o veche aventură amoroasă a soției demult decedate. Sunt câteva scene în care Mariano sătul de regulile rigide și de respectarea protocoalelor, își dezvăluie vulnerabilitatea, se animă, devine uman.
Câștigătorul Cupei Volpi, în 2025 la Festivalul de Film de la Veneția, este secondat de Anna Ferzetti, interpreta fiicei care s-a sacrificat ca să fie în serviciul tatălui său. Actrița îi construiește un portret complex femeii mature, abilă profesionistă, însă în fapt înstrăinată de părintele ei. Inițial apare ca o persoană rece, uscată sufletește, ca să se dovedească ulterior că e capabilă să iasă de sub tutela lui Mariano. Un personaj savuros este Coco Valori, interpretată de Milvia Marigliano; vechea prietenă a protagonistului dinamitează regulile din palatul prezidențial, reprezentând un fel de contrapunct la scorțoșenia colegului său de școală.
Imagini de impact
La grazia surprinde printr-o serie de scene, care influențează în mod subtil atitudinea și deciziile lui Mariano. Imaginea, ca și muzica rap cu tentă electronică, vin în serviciul atmosferei melancolice, uneori onirice. În mod repetat, președintele este surprins meditând sau discutând cu cuirasierul său pe terasele palatului Quirinale; acolo, dimineața sau la apus, Mariano De Santis panoramează orașul, în căutarea adevărului – acolo, îndepărtându-se de scaunul puterii, se simte liber să se cufunde în trecut.
O scenă cu ecou în finalul filmului transmite emoția președintelui la întâlnirea cu un astronaut care se află de un an de zile singur pe o stație orbitală. O surpriză apare și când, la sfârșitul mandatului, președintele decorează câteva persoane onorabile; sunt inserate acolo câteva secvențe care fac ca spectatorul să zâmbească. De fapt, filmul conține destul de mult umor subțire, de bună calitate.
În La grazia, autorul Paolo Sorrentino alege să aducă în fața spectatorilor un personaj cu miez, preocupat de sensul existenței, care evoluează în afara corupției, scandalului, nepotismului ce definesc de regulă drama politică actuală. Pe fundalul lumii noastre distruse, am privit cu uimire, empatie și admirație la președintele fantastic, întruchipat cu atâta talent de Toni Servillo. Merită văzut!
Prezentarea filmului pe IMDb