Mommy este un film realizat de către tânărul regizor canadian Xavier Dolan, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, fiind cel de-al patrulea film al său. După vizionare, filmul îți lasă o impresie de prospețime și autenticitate. Autenticitatea vine din disecarea universului interior al personajelor, iar prospețimea din jocul la cote înalte al actorilor. De altfel, filmul a primit numeroase premii și nominalizări, să amintim doar Premiul Juriului la Cannes, ex-aequo cu faimosul Jean-Luc Godard (în 2014).
Subiectul
„Să iubești pe cineva, nu înseamnă că-l poți salva”.
Diane, o văduvă de patruzeci și șase de ani, cu mijloace materiale modeste, este mama lui Steve, în vârstă de cincisprezece ani, bolnav de ADHD. Când Steve declanșează un incendiu în centrul de detenție unde este internat, aceasta este practic obligată să-l ia acasă. Hiperactiv, violent, impulsiv, Steve este dificil de ținut în frâu. Mama vrea să impună reguli și să facă din școală o prioritate, însă curând în casa lor se ajunge la agresiuni fizice reciproce. În mod neașteptat, Kyla, o vecină profesoară, aduce echilibru în viața zbuciumată a familiei Deprés. Când Diane trebuie să plătească o sumă imensă ca despăgubire pentru incidentul provocat de fiul său, eroina va lua hotărâri importante pentru Steve.
De ce oare a fost Mommy un film atât de apreciat?
După proiecția de la Cannes, Mommy a avut parte de douăsprezece minute de aclamări. Criticii și publicul deopotrivă l-au apreciat. De ce oare? Un răspuns poate fi: scenariul (semnat tot de Xavier Dolan), interpretarea, muzica și imaginea se contopesc într-un tot armonios. Scenariul oferă partituri generoase pentru protagoniștii Diane, Steve și Kyla. Secvențele curg ca niște sinusoide alternând momente de furie și dezamăgire, cu dragoste și fire de speranță. Spectatorul trebuie să suporte multă cruzime, dar și poezie. Majoritatea imaginilor sunt filmate în stilul pozelor făcute pe verticală cu telefonul mobil, iar acest raport al aspectului nu face decât să evidențieze universul limitat în care trăiesc cei doi eroi. Când Steve, cu comportamentul ameliorat, se bucură de un moment de libertate, atunci părțile laterale ale cadrului se deschid, ca și cum sufletul său ar zbura.
Poate că cel mai important lucru este că filmul ne face să empatizăm cu personajele și să ne emoționeze!
Fișa filmului pe IMDb