A trecut aproape o lună de zile de la vizionare până când am reușit să scriu despre Society of the Snow (La sociedad de la nieve). Poate nu i-aș fi acordat atenție dacă nu aș fi aflat că este propunerea Spaniei pentru cel mai bun film străin la Premiile Oscar 2024. A fost greu de îndurat să privesc această poveste zguduitoare, incredibilă. Filmul pornește de la fapte adevărate petrecute în octombrie 1972, când în munții Anzi s-a prăbușit avionul care transporta echipa națională de rugby a Uruguayului.
O catastrofă puternic mediatizată
Catastrofa a fost la timpul său (și nu numai) extrem de mediatizată prin producții jurnalistice, cărți și filme documentare și artistice. Americanii n-au pierdut ocazia unui subiect gras și au făcut Alive (1993) cu Ethan Hawke în rolul principal. De această dată un regizor spaniol – J. A. Bayona, apelează pentru scenariu la cartea omonimă a lui Pablo Vierci în care autorul uruguyan spune povestea supraviețuitorilor tragicului accident.
În debutul filmului facem cunoștință cu membrii echipei de tineret Old Christians Club din Montevideo, unii însoțiți de familie sau prieteni, care se pregătesc să zboare în Chile pentru a susține un meci amical cu Old Boys Club din Santiago. Atmosfera e veselă, degajată, așa cum apare și din fotografia cu tentă documentară de la aeroport.
Coșmarul supraviețuitorilor
În scurt timp voioșia tinerească e înlocuită cu un coșmar alcătuit din panică, groază și răni mortale. În urma impactului avionului cu muntele și-au pierdut viața o parte dintre pasageri și membri ai echipajului; supraviețuitorii trebuie să facă față iadului alb fără îmbrăcăminte și provizii. În realitate au fost 72 de zile de luptă supraomenească cu frigul, avalanșele, lipsa hranei și deznădejdea. Deznădejdea că nu vor fi găsiți de salvatori și că nu-i vor mai revedea pe cei dragi.
Alegere dureroasă
Scenariul a individualizat destul de puțin personajele, punând accentul pe relațiile dintre tineri, pe sprijinul pe care și l-au acordat unii altora. Se evidențiază momentele dureroase ale alegerii între viață și moarte – să mănânce din trupul colegilor pentru a se salva ori să moară de foame. Dilema morală rămâne teribilă, iar regizorul tratează cu delicatețe și respect aceste aspecte (pe ecran apar scurte epitafuri ale celor dispăruți).
Tonul în Society of the Snow este echilibrat, nu urmărește să ne stoarcă lacrimi. Filmările au fost făcute în ordine cronologică, pentru a permite actorilor să slăbească. Totuși nu am putut să nu mă înfior când după eforturi acerbe doi dintre supraviețuitori au fost descoperiți de un fermier.
Sensul salvării
M-am întrebat la sfârșitul vizionării de unde au avut atâta tărie sufletească și putere fizică cei 16 tineri salvați. Cred că cel puțin parțial, ei au reușit grație pregătirii lor sportive (nu doar psihologice), cât și suportului moral pe care și l-au acordat reciproc.
Deși durează aproape două ore și jumătate, Society of the Snow te ține captiv în povestea halucinantă a supraviețuitorilor, făcându-te să meditezi la încărcătura etică a întâmplărilor și la limitele suportabilității umane. Traducerea în limba română a titlului filmului – Societatea zăpezii – nu-mi apare prea fericită, poate mai poetic ar fi fost Cercul zăpezii, sugerând prin cuvântul cerc forța implacabilă a zăpezii pe de o parte, iar pe de altă parte coeziunea puternică a grupului de tineri ce au supraviețuit catastrofei.
Prezentarea filmului pe IMDb