Întâmplător sau poate nu, am vizionat de curând două filme în care joacă actrița britanică Tilda Swinton. Primul, Io sono l’amore (2009), în regia lui Luca Guadagnino, revizitat în cadrul Festivalului Visuali Italiani 2025, mi-a reținut atenția prin decorurile și costumele stilate ce alcătuiesc sarea și piperul unei drame romantice.
Al doilea film se numește The Room Next Door și reprezintă ultima creație (2024) a lui Pedro Almodóvar, onorată cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneția de anul trecut. Regăsim aici un Almódvar cu aceeași empatie pentru frământările sufletului feminin, însă mai liniștit, mai puțin impetuos decât în operele sale anterioare ce poartă amprenta spațiului hispanic. De altfel The Room … reprezintă primul lungmetraj al celebrului regizor realizat în limba engleză.
Așadar, în New York-ul zilelor noastre o reporteriță veterană a teatrelor de război (Martha – Tilda Swinton), bolnavă în fază terminală, se decide să-și pună capăt vieții, solicitând ajutorul unei vechi prietene (Ingrid – Julianne Moore). Practic filmul vorbește despre sfârșitul vieții și cum se raportează la acest mister persoana în cauză, cât și cea care o însoțește, în „the room next door”.
După cum se știe sinuciderea asistată este permisă în țări precum Elveția, Olanda, Belgia, Luxemburg, Canada și unele state din SUA (în care metropola nu e inclusă), cu respectarea unor reguli destul de stricte. Subiectul controversat a generat ample și vii dezbateri de ordin medical, religios, etic, juridic. Paranteză – tehnologia avansează și în acest domeniu: SARCO (Sarco Suicide Pod) reprezintă un dispozitiv, un prototip de „capsulă de eutanasie” care, teoretic, ar putea permite persoanelor să își pună capăt vieții într-un mod controlat și relativ fără durere, printr-o procedură de desaturare a oxigenului. Eroina din The Room Next Door nu folosește capsula, ci va apela la dark web ca să-și rezolve problema. Lentila prin care sunt relatate faptele e cea a liberului arbitru.
Scenariștii Pedro Almodóvar și Sigrid Nunez (autoarea cărții care a inspirat filmul) trec razant pe lângă aspectul medical al problemei, ating aspectul etic și cel juridic, aprofundând în schimb drama interioară a celor două personaje feminine, raportarea lor la sfârșit. Ajungem astfel la interpretele eroinelor Martha și Ingrid – dintre cele două oscarizate, eu cred că Julianne Moore îi dă clasă Tildei Swinton. Se dovedește extrem de plastică în exprimarea stărilor sufletești, a unor nuanțe infinitezimale legate de poziția ei fragilă în fața Marthei, care conduce jocul. Tilda Swinton nu are un rol ușor, însă mai ales în scenele de flashback pare artificială, uscată, demonstrativă și parcă nu transmite emoție. Mai degrabă imaginea picturală, ce conferă spațiului de retragere un aer nostalgic împreună cu muzica inspirată a lui Alberto Iglesias, ajung la sufletul spectatorului. Tilda Swinton mi s-a părut mai potrivită în rolul Emmei Recchi din Io sono l’amore, unde întruchipează o doamnă de etnie rusă, căsătorită de mulți ani cu un magnat milanez, aparent perfect adaptată vieții aristocrate, în fapt cu identitatea rătăcită. Criticul de film Georgiana Mușat i-a dedicat de curând acestei actrițe cameleon un interesant articol în Filmsinframe, intitulat Tilda Swinton în șapte ipostaze.
O imersiune în durere, temeri, regrete și nostalgii, The Room Next Door invită la o meditație asupra finalului vieții, la care fiecare va ajunge mai devreme sau mai târziu. La noi nu a fost supusă opiniei publice problema sinuciderii asistate, dreptul individului la un sfârșit demn ar fi cu siguranță îngrădit de lanțurile grele ale perceptelor religioase. Vizionare plăcută!
Prezentarea filmului pe IMDbUn Almodovar mai vechi – Carne tremula (1997)
Un Almodovar mai nou – Madres paralelas (2021)