Premiat anul trecut cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția, Vermiglio a fost ales să deschidă Festivalului Visuali Italiane 2025. Cea de-a doua producție semnată de Maura Delpero este considerată filmul italian al anului. „O operă rafinată și luminoasă, emoționantă și de o sensibilitate rară, care prin perspectiva sa profund umanistă ne amintește de cele mai bune filme ale maestrului Ermanno Olmi” (Eddie Bertozzi, directorul artistic al festivalului).
Unde? Când? Cine?
Într-o mică localitate montană din nordul Italiei, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial trăiește familia Graziadei. Capul familiei, Cesare, un învățător respectat în comunitate, este căsătorit cu Adele, o femeie sleită de cele zece nașteri. Între cei opt copii sunt diferențe mari de vârstă: de la Lucia, fata bună de măritat la Ada și Dino, adolescenți, până la bebelușul mereu bolnav. Sărăcia și viața grea sunt dezvăluite de realizatoare de la începutul filmului, urmărind cu curiozitate rutina unei zile de iarnă aspre. Copiii își împart viața între munca în gospodărie și școală, unde învățătorul predă aceeași lecție pentru toți elevii. Povestea de iubire dintre Lucia și Pietro, un soldat sicilian dezertor, care se ascunde în sat de frica nemților, se încheie în scurt timp printr-o căsătorie. În curând, sfârșitul războiului va aduce schimbări în viața liniștită a familiei Graziadei.
Amprenta social-politică
Existența (aparent) lipsită de tulburări din comunitate se desfășoară în contextul războiului, iar în Vermiglio ni se dezvăluie cum acesta are ecouri în cele mai îndepărtate locuri. O rudă plecată la război căreia i se duce dorul, un tată sau un soț care nu va mai reveni acasă ori un fiu întors schimbat, traumatizat. „Războiul i-a transformat pe oameni în idioți” conchide cu amărăciune o femeie. Sosirea în sat a dezertorului generează la cârciumă o discuție interesantă despre lașitate, tranșată de Cesare care explică consătenilor săi lăsați la vatră relativitatea acestui concept.
În ciuda războiului, viața patriarhală își continuă mersul, în ritmul celor patru anotimpuri, al vieții și al morții. Oamenii suferă pentru copiii duși ca muștele, se adună la sărbătoarea Sfintei Lucia, petrec la nuntă sau își comemorează cu simplitate morții.
Frați și surori
Este foarte interesant cum a folosit Maura Delpero copiii familiei Graziadei în povestea Miresei muntelui. Întrebările naive pe care copiii mai mici le pun celor mai mari dezvăluie deseori dinamica relațiilor de familie sau temerile lor, pe care nu au ocazia să le împărtășească cu maturii. În acest microunivers e natural ca cele trei fete împreună cu Dino să-i crească pe cei mici. În plus, Lucia, Ada, Flavia și Dino încearcă să-și descopere identitatea în lumea aspră în care trăiesc și în care totul e prestabilit de către pater familias. Lucia înflorește prin dragoste, Ada se luptă cu sexualitatea reprimată și fervoarea religioasă, iar Flavia, preferata tatălui (și se pare cea mai isteață) va fi trimisă să-și continue studiile la o școală internat.
Cele mai interesante personaje mi s-au părut Ada și Dino. Muncitoare și ambițioasă, Ada ar vrea să-și continue studiile, însă tatăl (în același timp profesorul ei) îi blochează aspirațiile; situația ar putea fi scuzabilă prin lipsa banilor, însă să nu uităm că Cesare nu-și refuză țigările, băutura cotidiană și „hrana pentru suflet”, discurile. În timp ce mama, mereu însărcinată, numără cartofii pentru hrana ciurdei de copii.
Dino și-a dezamăgit tatăl la școală, acesta considerând că nu are nevoie de un certificat pentru a trage la munca câmpului. Acasă, băiatul ar vrea să fie tratat ca un matur, însă Cesare îi impune doar responsabilități. Și totuși, dacă privim atent îl descoperim pe Dino talentat la cioplitul în lemn, înțelegător și iubitor cu frații săi, atent cu mama lui la nașterea ultimului copil.
Impresia artistică
Utilizarea actorilor profesioniști, alături de cei neprofesioniști conferă o aură de autenticitate demersului artistic. Imaginea, muzica, costumele și decorurile contribuie din plin la atmosfera austeră a vieții în cătunul montan. Chipurile copiilor transpuse de muzica Anotimpurilor, fericirea Luciei care aleargă prin zăpada imaculată după ce i s-a dăruit lui Pietro sau imaginea în oglindă a Adei, care fumează, după ce și-a dat jos rasa monahală rămân întipărite în memorie. Cântece populare tradiționale se combină în mod fericit cu secvențe din Chopin, Vivaldi sau Schubert, așa cum spiritul pragmatic al familiei (practic implicit) se îmbină cu aspirația spre înalt a lui Cesare și a celor două fete mai mici.
Vermiglio mi-a lăsat impresia unei opere atent construite, care explorează cu curiozitate și empatie un spațiu istoric și geografic special, din timpul ultimului război mondial. Autoarea surprinde societatea patriarhală cu accesul limitat la educație, cu condiția dificilă a femeii (redusă deseori la o mașină de făcut copii) și cu preconcepțiile specifice epocii. Merită văzut!
Prezentarea filmului pe IMDb