Tezer Özlü este o apreciată scriitoare turcă, redescoperită recent de Vestul european și o revelație, în ceea ce mă privește. Scurta ei existență (1943-1986) a fost marcată de frământări și presărată cu dese internări în stabilimente psihiatrice. Scrierile sale, cu puternic caracter autobiografic, au cucerit cititorii și critica din țară și din străinătate prin dramatism și „tonul încărcat de emoție”. Nopțile reci ale copilăriei, primul roman al autoarei, publicat în 1980, a fost urmat de:
- Călătorie la capătul vieții (1984)
- Vechea grădină – vechea dragoste (1987)
- Resturi (1990)
- Să suporți lumea (2014)
Îmi doresc să plec, să plec, să plec…
Romanul este structurat în patru capitole: „Casa”, „Școala și drumul către școală”, „Concertul lui Léo Ferré” și „Din nou Mediterana”. În primele două părți autoarea relatează într-un mod fragmentar și sinuos despre copilăria și adolescența sa. Reperele temporale și geografice contează mai puțin pentru naratoare, importante se vădesc emoțiile retrăite cu prilejul rememorării acelor timpuri. Reînvie atmosfera lipsită de iubire din locuința familială îmbâcsită unde trebuie să se suporte trei generații; revizitarea anilor de școală readuce în prezent imagini apăsătoare și întunecate, populate de adulți rigizi ce impun copiilor o disciplină strictă.
Protagonista nu se bucură de copilărie, sufletul îi este îngreunat de „nemulțumire, un soi de obidă”. Trecerea de la copilărie la adolescență se face pradă furiei – furie îndreptată împotriva cartierului meschin, a străzii, a părinților închistați, a școlii catolice cu călugărițele sale exaltate. Se desenează astfel un univers apăsător, artificial și sufocant în care viața reală e pusă în paranteze.
„Viața ne-a fost pusă în față aidoma unui obiect străin – la fel ca globul pământesc care ne este adus la orele de geografie – pe care nu trebuie, deocamdată, să-l înțelegem, urmând ca asumarea ei, cufundarea în realitatea pe care o reprezintă să fie amânată pentru anii viitori.”
Concluzia o reprezintă evadarea din spațiul căminului părintesc în căutarea bucuriei libertății. „Îmi doresc mereu să plec, să plec, să plec, să plec…”.
Radiografia bolii
Primele două capitole nu fac decât să pregătească partea cea mai consistentă și mai dramatică din Nopțile reci ale copilăriei – „Concertul lui Léo Ferré”. Acesta oferă cititorului o radiografie a bolii, prefigurată de episodul suicidar din adolescență. Suntem purtați printr-un carusel al manifestărilor maladiei: de la exaltarea de început, continuând cu insomnii cu „gânduri imposibil de oprit”, oboseală și obsesii. Parcă am simțit fizic disperarea ce domnește în spitalele de psihiatrie populate cu „pacienți demodați, lipsiți de vlagă, molatici, muți” și indivizi de joasă speță care ar trebui „să dețină cheile ușilor care urmează să se deschidă către rațiunea noastră”. Încărcătura emoțională a textului e puternică, plimbându-ne prin chin, suișuri și coborâșuri abrupte sau euforie ce atinge pragul nebuniei.
Dragoste, prietenie, cuplu
O temă care se insinuează în roman este cea a relației cu sexul opus. Concertul lui Léo Ferré devine pretextul pentru ca naratoarea să retrăiască căsnicia cu soțul îndrăgostit de muzica cântărețului monegasc. Pare un mariaj ce a lăsat urme amare în conștiința femeii, prilej să constate că a purtat pecetea restricțiilor impuse de familie și școală, încă din copilărie.
„Oare soțul și soția ar trebui să se raporteze, fiecare, la trupul celuilalt ca la o «proprietate»? Alcătuirea naturală a omului este cu totul contrară unor astfel de comportamente. Oamenii de la noi sunt împiedicați încă din copilărie să iubească, să mângâie trupurile altor oameni. Sunt deformați, sunt pociți.”
Clipă, rămâi!
După ce a văzut moartea cu ochii în spitale sinistre, în ultimul capitol, eroina se împacă cu existența. Ea aduce un elogiu celei mai frumoase clipe a vieții – când face dragoste cu bărbatul care veghează asupra sa.
„ Clipa în care percep existența la modul profund, cu mările, cu vântul din care e alcătuită, cu fața pământului și bolta cerului. Clipa aceasta sacră, binecuvântată de contopirea a două ființe omenești. Eternitatea. Clipa aceasta care împacă toate momentele existenței.”
Tonul confesiv devine parcă mai pregnant în această ultimă parte a cărții, cu o amprentă lirică mai pronunțată.
Geografia Istanbulului și Memorandumul
Deși tribulațiile eroinei ne poartă dintr-un mic oraș de provincie la Istanbul, Paris sau într-un mare oraș german, totuși metropola turcă reprezintă un spațiu definitoriu pentru protagonistă. Istanbulul o atrage prin însuflețirea lui, cu cafenelele, restaurantele și cinematografele sale. Acolo împărtășește elanuri progresiste cu prietenii, oameni prigoniți sau chiar închiși de oficialitățile turce. Astfel cititorul primește un rar reper temporal – anul 1971, anul Memorandumului, când a avut loc lovitura de stat militară. Femeia se delimitează de lupta revoluționară în care pretinde că nu se regăsește, optând pentru atitudinea de „înlăturare a limitelor plictisitoare pe care le presupun libertățile mic-burgheze”. Într-adevăr regăsim în Nopțile reci pasaje percutante de amară critică socială. Mai jos e vorba despre medicii din spital, care „la prânz o șterg cât ai zice pește”, pentru ca după-amiaza să primească pacienții în cabinetele lor din cartiere înstărite. Și asta nu e tot.
„Cei mai mulți dintre ei au vederi conservatoare. Nu se gândesc decât la bani. Casă. Mașină. Și minunatul viitor al progeniturilor lor.”
În loc de concluzie…
Proza lui Tezer Özlü mi-a amintit de cea a lui Annie Ernaux (Anii) prin faptul că ambele își sondează propria biografie. Așa cum franțuzoaica găsește în cultură și literatură alinare, așa turcoaica se liniștește ascultând Telemann și Bach sau la masa de scris. Mai mult, Tezer Özlü transfigurează artistic în Nopțile reci ale copilăriei elemente autobiografice sub semnul lucidității, al poeziei delicate și al aspirației spre libertate.
Dacă am avut o prejudecată asupra literaturii turce, acum aceasta s-a spulberat!
De aici se poate achiziționa cartea