O perspectivă personală asupra societății franceze
Anul trecut, după ce Annie Ernaux a primit Premiul Nobel pentru literatură, am fost și eu curioasă să citesc Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei. Ambele au apărut grupate într-un singur volum la editura Pandora M, colecția Anansi Contemporan, în traducerea Mădălinei Ghiu. Sub aceleași coordonate se înscrie și romanul Anii (doar că e apariție 2023). Știam oarecum la ce să mă aștept: o scriitură plată, rece, care refuză analiza psihologică, folosită și în creațiile anterioare. În plus, m-au convins aprecierile criticului John Banville tipărite pe supracopertă:
„Anii constituie o revoluție, nu doar în arta autobiografiei, ci și în artă pur și simplu. Cartea lui Annie Ernaux îmbină memoriile, visele, faptele și meditațiile într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și trăim.”
Cartea leagă istoria personală cu istoria Franței, parcurgând anii unei vieți care începe în 1940 într-o mică localitate din Normandia și ajunge la Paris la mijlocul primului deceniu din secolul XXI. Este traseul sinuos al desprinderii de obârșie, cu întrebări, nesiguranțe, aspirații spre puritate – naratoarea „nu se simte acasă nicăieri, doar în cultură și literatură”.
Memoria
Fotografii îngălbenite cu marginile zimțate sau filme declanșează rememorarea primilor ani de după război ori devin jaloane interioare ale femeii cu propria viață de familie. Am regăsit în Anii aceeași preocupare din titlurile mai sus menționate, legată de mecanismele memoriei:
„Memoria nu se oprește niciodată. Ea cuplează morții cu viii, ființele reale cu cele imaginare, născocirea cu istoria.”
Annie Ernaux regăsește nu doar ființe din trecut, ci și expresii pierdute, gesturi devenite uzuale, „trecute din trup în trup din adâncurile ținuturilor franceze și europene”. Poveștile sunt înlocuite cu amintirea obiectelor, a emisiunilor, a muzicii, a filmelor, a cărților.
„Gândul la viitor este înlocuit de un sentiment de urgență care o devastează. Îi e teamă că, pe măsură ce îmbătrânește, memoria ei va redeveni la fel de tulbure și mută, așa cum o avea în primii ani din copliărie – de care nu își va mai aminti.”
Noi
Vocea naratorului la persoana întâi plural este expresia unei generații care evoluează în timp în funcție de modele și evenimente sociale și politice:
„noi cei mici, care ascultăm povești deocheate…”
„noi, [adolescenții], de la care se aștepta să acceptăm în mod firesc perpetuarea credinței, dar discursurile și instituțiile nu țineau seama de dorințele noastre.”
„noi, care nu ne-am împăcat niciodată cu ideea de a munci, care nu ne-am dorit cu adevărat lucrurile pe care le-am cumpărat, ne-am recunoscut în studenții doar puțin mai tineri decât noi care aruncau pavele în CRS.” (mărturie despre mai 1968)
„Noi, care făcuserăm avorturi în bucătărie, divorțaserăm, care credeam că eforturile noastre de a ne elibera vor sluji și celorlalte, am fost cuprinse de o mare lehamite. Nu mai știam dacă revoluția femeilor a avut loc.” (începutul anilor ’90)
Cum se văd popoarele din Est
În Anii, memoria naratoarei leagă evenimentele din viața personală și profesională de războaie, de revoltele din mai 1968, de alegeri, de căderea Cortinei de Fier, de atacurile de la 11 septembrie 2001 și nu numai. Dacă în 1981 cetățenii (în numele cărora vorbește autoarea) erau fără așteptări și speranțe, dezamăgiți atât de stânga, cât și de dreapta, spre finalul deceniului opt al secolului trecut noutatea și încântarea au venit din Est.
„Nu ne mai opream din încântarea în fața cuvintelor magice: ‘perestroika’ și ‘glasnost’. Imaginea noastră despre URSS se schimbase, gulagul și tancurile din Praga au fost uitate, am identificat semnele asemănării dintre noi și Est, libertatea presei, Freud, rock și blugi, tunsoarea și frumoasele costume la modă pe care le purtau ‘noii ruși’. Așteptam, speram, ce, un fel de fuziune a comunismului și democrației, a pieței și a planificării lui Lenin, o Revoluție din octombrie care să iasă bine.”
„Ceea ce se întâmpla depășea imaginația – așa că am crezut că comunismul este nemuritor – și emoțiile noastre nu urmau realitatea. Ne-am simțit mai jos de evenimente, invidiindu-i pe oamenii din Est că trăiesc astfel de momente.”
„Apoi spectacolul foamei colective de bunuri materiale, fără reținere sau distincție, ne-a indispus. Ei nu se ridicau la înălțimea libertății, pure și abstracte, care a fost creată pentru ei… Ne plăcuseră mai mult când făceau coadă la cârnați și cărți, când le lipsea totul, pentru că atunci savuram pe deplin fericirea și superioritatea apartenenței noastre la ‘lumea liberă’.”
În primii ani ai ultimului deceniu din secolul trecut e pomenit pericolul confuz ale cărui figuri indistincte erau „românul”, „sălbaticul” din suburbii, alături de „hoțul care fura poșete, violatorul și pedofilul, teroristul cu pielea tuciurie”.
Cum am citit această carte
Anii nu se citește ușor; nu pot spune că am citit-o dintr-o suflare – la o revedere parcă a câștigat în valoare. Există în carte multe referințe pe care a trebuit să le descifrez – nume de politicieni, de realizatori de emisiuni de radio și televiziune, de jurnaliști. Notele traducătoarei Mădălina Ghiu m-au ajutat mult. Am încercat să-mi creez niște repere legate de Războiul din Indochina, Războiul din Algeria, evenimentele din mai 1968. Din adolescență îmi erau deja cunoscuți actori precum Brigitte Bardot și Yves Montand, cântăreții Dalida, Jacques Brel (cine n-a auzit de Ne me quitte pas) sau Joe Dassin. A fost așadar un prilej de a (re)asculta melodiile lor și de a viziona unul din filmele pomenite în carte, Les choses de la vie cu Michel Piccoli și Romy Schneider.
Cu această autobiografie impersonală cum o numește însăși autoarea, Annie Ernaux a încercat „să salveze ceva din timpul în care nu vom mai fi niciodată.” Multe subiecte de reflecție!
De aici se poate achiziționa cartea