Confesiunile unei dependente de artă

Orice om care are un cât de mic interes față de artă, ar trebui să cunoască numele Peggy Guggenheim (1898-1979). Această americană putred de bogată a fost mai mult decât o ferventă colecționară de artă, cât o adevărată patroană a artelor. Și-a permis să trăiască în lumea artiștilor și și-a permis să spună: „Mottoul meu a fost Cumpără o pictură pe zi. Și m-am ținut de el.” Acesta era nivelul legendarei Peggy (Peghița, cum o alinta Brâncuși!). Cu Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, pătrundem în lumea artei moderne, o lume boemă, cultă și deseori strălucitoare.

Evocări savuroase

Evocările autoarei trec de la copilăria nefericită și tinerețea cu căsătoriile ei, poposind cu insistență asupra copiilor săi de suflet. Este vorba despre galeria de avangardă de la Londra, expoziția Art of This Century la New York și last, but not least colecția de artă găzduită în palatul venețian unde Peggy Guggenheim a trăit ultimii ani din viață. Momente savuroase sunt tratate într-un mod simplu, cu ușoare tente ironice, oferind cititorului o senzație de autenticitate. În doar câteva pagini își prezintă familia excentrică.

„Aveam și un unchi avar, care nu cheltuia niciodată vreun cent. Sosea în toiul ospețelor, spunând că nu îi trebuia nimic, apoi mânca tot de pe masă. După cină executa pentru nepoatele lui un număr înfricoșător, numit «șarpele». Ne îngrozea și ne încânta în egală măsură. Punea mai multe scaune laolaltă, în șir, și apoi șerpuia printre ele pe burtă, creând cu adevărat această iluzie. Ceilalți doi unchi erau aproape normali. Unul își petrecea tot timpul spălându-se, iar celălalt scria piese de teatru care nu au fost montate niciodată. Acesta din urmă era un scump și preferatul meu.”

Portretul lui Peggy…

Peggy a trăit într-un mediu sofisticat, înconjurată de artiști, alături de care a împărtășit o viață boemă. S-a dedicat colecției sale, pentru că era pasionată de artă și pentru că dispunea de un imens suport financiar. Însă în spatele acestui modus vivendi încărcat de glamour s-au ascuns muncă și tenacitate.

„Nu am vândut multe tablouri de Pollock, dar când ne-a dat guașe a fost mult mai simplu. O mare parte dintre ele le ofeream prietenilor drept cadouri de nuntă. Munceam din greu să stârnesc interesul oamenilor față de opera lui și nu oboseam nicicând să fac acest lucru, nici atunci când asta implica să car de colo-colo pânzele lui imense. Într-o zi, doamna Harry Winston, celebra colecționară din Detroit, a venit la galerie ca să cumpere un Masson. Am convins-o să cumpere în schimb un Pollock.”

Parcurgând Confesiunile unei dependente de artă nu se poate să nu remarci cum autoarea trece cu eleganță peste nereușitele mariajelor sale și pune accentul pe ceea ce acestea i-au oferit. Peggy își asumă cu onestitate greșelile vieții, cum ar fi „cele șapte tragedii ale vieții mele de colecționară”. Câți muritori ar putea relata despre asemenea nesăbuințe? Iată doar ultimele trei dintre aceste greșeli.

„A cincea nesăbuință este aceea de a fi vândut o sculptură de Henri Laurens și o acuarelă minunată de Klee ca să plătesc călătoria lui Nellie van Doesburg la New York, iar a șasea de a mi se fi furat din Art of This Century toate lucrările lui Klee care-mi mai rămăseseră, în afară de două. Dar cea mai gravă greșeală dintre toate a fost dăruirea a 18 lucrări de Pollock. Cu toate acestea, mă consolez gândindu-mă cât de extraordinar de norocoasă am fost că am putut să cumpăr toată colecția mea minunată la un moment dat la care prețurile erau încă normale, înainte ca întreaga pictură mondială să se transforme într-o piață de investiții.”

Și multe alte portrete ale unor artiști ai secolului XX

Înzestrată cu un puternic simț estetic, Peggy Guggenheim a lansat și a sprijinit cu generozitate artiști contemporani deja consacrați în cercurile avangardei, cât și tineri creatori aflați la începutul carierei. Pionierul expresionismului abstract american, Jason Pollock, a primit patru expoziții solo la galeria ei Art of This Century, un stipendiu lunar și comenzi importante. Autoarea relatează cum l-a ajutat pe pictorul suprarealist Max Ernst, de origine germană, să plece în siguranță din Europa, în timpul războiului. Tot în timpul războiului, André Breton și Victor Brauner au primit de asemenea ajutor pentru a se refugia în S.U.A.

M-a impresionat în Confesiuni mulțimea portretelor schițate unor mari artiști ai secolului XX; găsim în carte zeci de crochiuri care confirmă „responsabilitatea atât față de artă, cât și față de artist” (din introducerea lui Alfred H. Barr Jr.)

„Eram toți foarte tulburați din cauza accidentului lui Brauner. Mai târziu, sărmanul de el a trebuit să-și facă a doua operație la ochi, deoarece doctorul nu îndepărtase toată sticla. După asta, i-am cumpărat un ochi de sticlă. Era extraordinar de mândru și curajos, și, odată ce s-a obișnuit din nou cu viața, a început să picteze foarte bine. M-am dus să-l vizitez cu Tanguy, și i-am cumpărat un tablou. Mi-a arătat un autoportret pe care îl făcuse în anul dinainte, cu un ochi scos din orbită. Brauner părea să fi profețit această catastrofă, iar după ce ea a avut loc, tablourile lui au progresat mult, ca și cum el ar fi fost eliberat de un rău iminent.”

Am aflat atâtea lucruri interesante despre artiștii cu care Peggy G. și-a intersectat existența – despre unii știam câte ceva, însă despre alții nu auzisem. Din această ultimă categorie îl amintesc pe Frederik Kiesler (1890-1965), arhitect, scenograf, designer și sculptor de avangardă austro-american, de origine evreu din Bucovina, născut la Cernăuți. El a creat decorurile de la Art of This Century (deschisă în 1942), realizând după mărturia proprietarei „o galerie minunată – foarte teatrală și extrem de originală”, cu un design inovator. Și lui Brâncuși autoarea îi dedică câteva pagini, insistând asupra momentului memorabil din ajunul ocupației naziste la Paris, când Brâncuși s-a despărțit în lacrimi de Pasărea în spațiu pe care i-a vândut-o Peghiței după îndelungi parlamentări. A fost apropiată de sculptorii Jean Arp și Henry Moore, ca și de inclasabilul Marcel Duchamps.

În loc de concluzie

Stilistic, Confesiunile unei dependente de artă, nu reprezintă un vârf al memorialisticii, pentru că de multe ori lipsește acel „liaison” dintre faptele relatate. Deseori, pe parcursul lecturii, am simțit că multe momente meritau să fie aprofundate și că trecerea de la unul la altul era cam bruscă.

Impresia de ansamblu rămâne însă fermecătoare, datorită prospețimii scriiturii, umorului și ironiei care o însoțesc.

„Seara vernisajului din 20 octombrie 1942 a fost dedicată Crucii Roșii, iar biletele au fost vândute cu un dolar bucata. Multe din invitații s-au pierdut la poștă, dar au venit sute de oameni. Eu aveam o rochie albă, de seară, făcută pentru această ocazie și purtam unul din cerceii mei Tanguy și unul făcut de Calder, ca să-mi arăt imparțialitatea față de arta suprarealistă și cea abstractă.”