Cred că am auzit pentru prima dată de Albert Camus în facultate, când profesorul de filosofie ne-a propus să dezbatem la seminar Mitul lui Sisif. Peste ani aveam să aflu că acest eseu împreună cu romanul Străinul și piesa de teatru Caligula formează primul ciclu al lucrărilor autorului – ciclul absurdului. Al doilea ciclu, cel al revoltei, grupează romanul Ciuma, eseul Omul revoltat și piesa de teatru Cei drepți.
Conexiune între absurd și refuzul luptei
În acest context, romanul Căderea, publicat în 1956, se poate citi ca o punte de legătură între cele două cicluri. Cu primul se poate conecta prin tema deziluziei și a prăbușirii morale, iar cu cel de-al doilea prin refuzul luptei, o decădere în fața absurdului și a vinovăției proprii. Lucrarea a fost apreciată de Jean-Paul Sartre, prietenul algerianului (până la un anumit punct!) drept „poate cel mai frumos și puțin înțeles” dintre romanele camusiene.
Cartea mi s-a dezvăluit săracă în carne epică, însă clocotind de procese de conștiință, cu profunde implicații morale. În ciuda acestui fapt, ea nu s-a dovedit plictisitoare, ci m-a condus într-un crescendo bine temperat spre punctul culminant. Din punct de vedere stilistic Căderea m-a cucerit prin structura de monolog, prezentat în fața unui personaj imaginar, un soi de receptacol al confesiunilor eroului principal.
Protagonistul supraom
Jean-Baptiste Clamence, avocat de vîrstă medie, luptă pentru cauze nobile, are mare trecere la femei, se bucură de succes social și profesional. Dorința irepresibilă de putere îi conduce viața, vanitatea sa e la cote maxime.
„Trebuie să recunosc spășit, dragul meu compatriot, că am plesnit mereu de vanitate. Eu, eu, eu, iată refrenul vieții mele, care răsuna în tot ce ziceam. N-am fost niciodată în stare să vorbesc fără să mă laud, mai ales dacă o făceam cu acea ostentativă discreție al cărei secret îl știam bine. E adevărat că am fost mereu liber și puternic în viața asta. [..] Nu-mi recunoșteam decât superiorități, ceea ce explica și bunăvoința și seninătatea mea. Când mă ocupam de altcineva, o făceam din condescendență pură, bucurându-mă de toată libertatea, și meritul mie îmi revenea în întregime: mai urcam o treaptă în dragostea pe care mi-o purtam.”
E acesta egocentrism sau narcisism, m-am întrebat. A trebuit să apelez la dicționar ca să trag concluzia că eroul nostru e un narcisist, adică un egocentric la „puterea n”, obsedat de dragostea de sine. Dacă conform filosofului Costică Brădățan, egocentrismul este în ADN-ul nostru, atunci e de înțeles că eroul nostru narcisist are nevoie de o oglindă în care să se privească.
Sub semnul lui Ianus
Jean-Baptiste Clamence se vede în confesiunea sa, ca o oglindă a acestei dualități – fața sa publică, șarmantă, și fața sa privată, plină de păcate și ipocrizie.
Eroul își numește însemnul potrivit: „o față dublă, un Ianus plin de farmec, și deasupra, deviza casei «Nu vă încredeți». Pe cărțile de vizită: «Jean-Baptiste Clamence, actor»”.
Pojghița spartă
Câteva întâmplări aparent insignifiante sparg pojghița de satisfacție a eroului. Aceste experiențe îi permit lui Clamence să se cunoască așa cum este cu adevărat. Tonul confesiunilor este când cinic, când amar sau ironic, ori chiar malițios. Bula se sparge încetul cu încetul sub ochii cititorului, astfel încât acesta devine părtaș la tribulațiile eroului. În societatea „în care nu mai există inocență”, Clamence își este cel mai aspru judecător. Ipocrizia societății și vidul interior îl macină. Tensiunea e la cote înalte.
„Voiam să distrug manechinul pe care-l căram peste tot după mine, ca să arăt lumii ce are înăuntru.”
Judecătorii sunt și ei puși la index de către judecătorul-penitent. Ce actual pare textul următor!
„Lipsiți de frâul lor firesc, judecătorii, dezlănțuiți la întâmplare, își pierd orice măsură. Așa că trebuie să te miști mai repede decât ei, nu-i așa? Și ce balamuc iese! Profeții și judecătorii se înmulțesc, grăbindu-se să vină cu o lege bună, cu o organizare fără cusur, înainte să fie pustiit pământul.”
Am urmărit cu interes crescut cum Clamence caută o ieșire și am aflat în final ce înseamnă judecător-penitent. Și am aflat cum se practică meseria de penitent pentru a ajunge judecător! Eroul se judecă pe sine, judecă societatea și apoi pe cel din fața sa. Deși are doar 139 de pagini, Căderea e o carte grea care discută probleme dificile legate de minciună și adevăr, vinovăție, pedeapsă, libertate.
Camus – unul dintre cei mai tineri laureați Nobel
Albert Camus (1913-1960) a fost unul dintre cei mai tineri laureați ai premiului Nobel pentru literatură, pe care l-a obținut la 44 de ani. S-a născut și a crescut într-o familie săracă din Algeria, cu origini mixte: tatăl francez, iar mama spaniolă. A urmat studii de filosofie la Universitatea din Alger, apoi s-a dedicat activității publicistice. A scris romane, eseuri, piese de teatru. În timpul războiului a fost redactor și redactor-șef al ziarului „Combat”, jurnal clandestin al Rezistenței franceze, apărut în ilegalitate. A scris articole care criticau ocupația nazistă și regimul colaboraționist de la Vichy. Camus a fost un puternic susținător al valorilor umaniste, luptând pentru o Franță liberă, democratică și solidară. A murit într-un accident de mașină în anul 1960.
De la editura Polirom se poate achiziționa cartea Căderea