De curând am urmărit cu plăcere Clara (2023), filmul de debut al regizorului Sabin Dorohoi. Am regretat că nu s-a ales cu niciun premiu din cele șapte nominalizări la Premiile Gopo, ediția 2025. La categoria cel mai bun debut a pierdut în favoarea lui Bogdan Mureșanu cu Anul Nou care n-a fost. Totuși, filmul a fost declarat câștigător la Festivalul de Film de la Cottbus (Premiul Publicului) și la Festivalul de Film Sud-Est European de la Los Angeles (Premiul pentru cel mai bun lungmetraj la secțiunea CWB Bridging the Borders).
Clara nu e un film sclipitor, însă m-a impresionat prin aerul său de normalitate și de bun-gust. După scenariul Ruxandrei Ghițescu, povestea o aduce în primplan pe eroina eponimă, plecată dintr-o mică localitate bănățeană, la muncă în Germania. La vestea dispariției fiului său puber, Ionuț, Clara (Olga Török) revine de urgență acasă. Aici va avea decizii dificile de luat.
Narațiunea evidențiază aspecte sociale dureroase privind migrația forței de muncă și statutul copiilor rămași acasă. O face cu delicatețe și empatie, punând accent pe conflictul interior al Clarei. La început m-am gândit că femeia o iubește mai mult pe micuța Johanna (Elina Leitl) decât pe Ionuț (Luca Puia), băiatul său aflat departe. În fapt, pe parcursul filmului am realizat că adevărul e mai nuanțat: Clara își împarte dragostea maternă între cei doi copii, iar atenția și duioșia pe care i le oferă nemțoaicei compensează (poate) ceea ce nu are cum să-i ofere fiului absent.
Actrița Olga Török descrie cu sobrietate conflictul interior al mamei care ar vrea din tot sufletul să rămână alături de copilul ei. Sentimentului de atașament față de Ionuț i se opun constrângerile legate de găsirea unui loc de muncă sau de relația cu asistența socială. Ovidiu Crișan, în rolul tatălui Clarei, face față unui rol dificil în care trebuie să exprime înțelegerea față de fiică, speranțele neîmplinite în ceea ce o privește, dificultatea comunicării cu nepotul ce duce lipsa mamei. Actorii au fost foarte bine aleși; copiii au fost la înălțime, atât simpatica Elina Leitl în rolul atașant al Johannei, cât mai ales Luca Puia. Băiatul, care în realitate are tatăl plecat la muncă în străinătate și trăiește cu mama în țară, afirmă într-un mini interviu că a simțit din acest motiv subiectul filmului aproape.
Decorurile bine alese dau seamă de diferența dintre locuința stilată cu pian din Ulm și căsuța modestă din Dubova în care încălzirea se face cu lemne. Dunărea constituie liantul dintre cele două puncte care constituie centrul vieții Clarei, fluviul unește și separă în același timp. Munții Clisurii, cu aerul lor masiv și întunecat, sugerează destinul implacabil al femeii obosite, derutate și dezrădăcinate. De altfel dezrădăcinarea emigranților constituie o temă și în recentul roman al Laviniei Braniște, Camping. Sofia, angajată în Spania și Clara, menajeră și bonă în Germania, au în comun amărăciunea vieții în exil și vinovăția față de copilul rămas în țară.
Clara se încheie cu o statistică simplă și tăioasă: șase milioane de români trăiesc și muncesc în afara țării. Dar dincolo de cifre, filmul reușește să pună chipuri și emoții într-un fenomen adesea redus la titluri de știri. Nu e un film zgomotos, ci unul necesar. Un film de văzut cu familia, mai ales de către cei tineri – ca să înțeleagă nu doar cât de grea e viața în exil, ci și cât de fragilă e legătura dintre părinți și copii atunci când kilometrii se adună în suflet.
Fișa filmului pe IMDb