„Să iubești prea mult și să ți se pară că această iubire te împiedică să devii tu însuți.”
Parafrazând-o pe titulara rubricii Lecturi în vremuri de austeritate din Observatorul Cultural, Elena Ferrante reprezintă numele clopoțitor al unei cunoscute și apreciate scriitoare din Peninsula Italică. Am citit și eu celebra Tetralogie napolitană, din care primul volum, Prietena mea genială, mi s-a părut cel mai reușit. Pentru luna ianuarie, la clubul de carte, sorții au decis asupra unei alte cărți semnate de Elena Ferrante, Fiica ascunsă, roman nominalizat în 2016 la Man Booker International Prize.
Cine? Unde? Când?
Leda, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, devine tulburată și angoasată, când, în vacanța de vară la mare, întâlnește o familie numeroasă și gălăgioasă. În sătucul din Italia sudică, eroina observă oameni (vulgari și violenți) din mediul asemănător cu cel în care s-a născut. În acest grup o figură aparte o face tânăra mamă Nina, de o vârstă apropiată cu cea a fiicelor protagonistei, Bianca și Marta.
Emanciparea Ledei
Treptat, aflăm despre naratoarea Leda că uneori, încă se mai simte captivă în „viața mlăștinoasă” de unde a plecat.
„Existența are uneori o geometrie a ei ironică. De pe la vârsta de treisprezece-paisprezece ani aspirasem la strălucirea burgheză, la o limbă italiană educată, la o viață bună, cultivată și meditativă. Napoli mi se păruse un val care m-ar fi înecat. Nu credeam că orașul ar fi putut vreodată să conțină forme de viață diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau în mod obtuz așezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile. Nici măcar nu căutam acele forme, nici în trecut, nici într-un posibil viitor. Plecasem ca o femeie trecută prin foc care-și smulge de pe ea pielea făcută scrum, crezând că-și smulge de pe ea arsura însăși.”
Desprinderea de lumea săracă și abrutizată din care provine eroina nu reprezintă tema principală din Fiica ascunsă, însă ea e infuzată în țesătura romanului. Relațiile cu propriile fiice poartă uneori, în viziunea Ledei, amprenta legăturii dificile cu propria sa mamă.
Maternitatea, tema principală
Întâlnirea cu Nina, mama iubitoare a Elenei, induce în Leda „mișcări subtile, intime, din subterană ale gândurilor și emoțiilor”(Harper’s Magazine). Eroina se revede în tinerețe, sub semnul maternității, la început o bucurie, apoi (la a doua sarcină) un chin nesfârșit. Leda retrăiește vremea când simțea copiii „ca un vârtej de neliniști” și trăia sub greutatea zdrobitoare a responsabilității.
Citind din Fiica ascunsă m-am întrebat dacă tații se simt vreodată vinovați că nu-și iubesc copiii suficient. Dacă doar mamele își compară fetele cu fetele de vârsta lor. M-am gândit la intruziunea toxică a unor străini în viața copiilor. O femeie educată, amabilă și înțelegătoare, declanșează gelozia mamei.
„Îmi educasem fiicele să nu se prostească, iar Lucilla se schimonosea mult, era una dintre acele femei care vorbesc perfect cu vocea pe care adulții o atribuie copiilor. Se exprima sclifosit și le determina să facă la fel, târându-le într-o formă de regres mai degrabă verbal, și apoi, încet-încet, al întregului comportament. Deprinderile de autonomie, impuse de mine cu greu și atât de necesare ca să-mi decupez un pic de timp pentru mine, erau distruse în câteva minute de la sosirea ei. Apărea și imediat interpreta rolul mamei sensibile, plină de imaginație, mereu veselă, mereu disponibilă: mama cea bună. Nenorocita.”
Împlinirea personală
Leda se revede în anii copilăriei mici ai fetelor „cu corpul neînsuflețit, lipsit de dorințe” și cu aspirațiile profesionale înăbușite. Feminitatea ei e practic anulată, iar „speranțele tinereții s-au consumat”. Un concurs de împrejurări îi redă încrederea în forțele proprii, iar confruntarea cu soțul ei devine inevitabilă.
„I-am spus că nu mai puteam trăi cu el, aveam nevoie să înțeleg cine sunt, care sunt posibilitățile mele reale și alte fraze de genul ăsta. Nu-i puteam urla că știam totul despre mine, aveam o mie de idei noi, studiam, iubeam alți bărbați, mă îndrăgosteam de oricine îmi spunea că sunt capabilă, inteligentă, de oricine mă ajuta să mă pun la încercare.”
Leda versus Nina
Nina e fascinată de Leda, văzând în ea prototipul femeii sofisticate, realizate și sigure pe ea. Mamă de la vârsta de 19 ani, cu o fetiță acaparatoare de trei ani, tânăra se simte disperată în orizontul închis în care trăiește și vrea să evadeze. Într-un fel dorește aprobarea Ledei, însă ea nu are spatele asigurat așa cum l-a avut Leda când a inițiat ruptura. În fapt la distanță de 20 de ani lucrurile nu s-au schimbat prea mult în societatea italiană: un pas greșit făcut de nevastă și aceasta riscă „gâtul tăiat”.
Leda din tinerețe are în comun cu Nina grijile maternității, iubirea sufocantă pentru copile, dorința de a-și găsi miezul pur, autentic. Regretul și vinovăția îi otrăvesc gândurile. Femeia matură tânjește după o apropiere reală din partea fiicelor ei; în schimb are parte de interacțiuni superficiale, în care ce e important nu e spus. Poate că Nina îi oferă acel schimb relaxat de idei, schimb refuzat tacit de către Bianca și Marta.
De la Lev Tolstoi la Annie Ernaux
Fiica ascunsă aduce în centru personajul complex al femeii mature care se confruntă plină de regrete cu trecutul său. Tânăra Leda, asemenea Annei Karenina, își abandonează căsnicia, însă motivațiile sale par superioare cele ale rusoaicei. Ca și în romanul lui Lev Tolstoi, tânăra trăiește o pasiune mistuitoare pentru un bărbat, însă acesta, spre deosebire de Vronski o ajută să-și împlinească calitățile și să-și simtă meritele.
Am găsit asemănări ale prozei Elenei Ferrante și cu cea scrisă de Annie Ernaux. Ambele autoare (aflate la vârstă de peste 80 de ani) utilizează memoria pentru a înțelege mai bine prezentul, hrănindu-și proza cu elemente din viața personală. Ferrante și Ernaux se preocupă de condiția femeii; desprinderea de originile sociale modeste nu se face ușor, ci prin conflicte interioare puternice. „A citi, a scrie, acesta a fost mereu modul meu de a mă liniști” afirmă Leda, mărturisind rolul terapeutic al literaturii, ca refugiu și mecanism de ordonare a haosului interior. Este o mărturisire a dependenței de spațiul simbolic al cărților, singurul teritoriu unde controlul și liniștea pot fi recâștigate.
Și în privința stilului există elemente comune celor două scriitoare. Scriitura lor este directă, lipsită de sentimentalism, expunând fără menajamente violența domestică și complexitatea legăturilor mamă-fiică.
Fiica ascunsă mi s-a dezvăluit treptat cu o bogăție de sensuri, întărite și de vizionarea filmului The Lost Daugther, în regia lui Maggie Gyllenhaal. Aviz amatorilor, filmul este încă disponibil pe Netflix!
Editura Trei oferă cartea cu reducere