De la Un bob de grâu a lui Ngugi wa Thiong’o n-am mai citit nicio carte în care acțiunea să se petreacă în spațiul african. De data aceasta, o vizită pe la Librăria Kyralina s-a lăsat cu achiziționarea romanului Jacaranda (editura Livre de poche, 2025) de Gäel Faye. Născut în Burundi în 1982, autorul provine dintr-o familie mixtă, cu tată francez și mamă rwandeză. Din cauza războiului civil din Rwanda, în 1995 se refugiază în Franța. După studii economice și o slujbă de doi ani în domeniul bancar la Londra, Gäel Faye revine în Franța, dedicându-se muzicii și scrisului. Jacaranda (2024), tradus în 28 de limbi, este al doilea roman al său după Petit pays (Mica țară, editura Pandora M, 2017). Ambele romane au fost nominalizate la Premiul Goncourt (și nu numai), iar Jacaranda a câștigat Premiul Renaudot. În prezent, scriitorul și muzicianul Gäel Faye trăiește în Rwanda.
Sub semnul experienței proprii
În mod evident, Jacaranda poartă în fibra sa amprenta propriei experiențe de viață a autorului. În lumea lui Milan, tânăr metis crescut în Franța, Rwanda a intrat prin intermediul televizorului. „Luni la rând, o lavă de imagini ale morții, violenței și exodului s-au revărsat în farfuriile noastre.” Mama lui Mila, Venancia, refuză să vorbească despre obârșiile sale.
„Mama nu-mi vorbise niciodată despre țara sa. Pentru ea, viața începuse în 1973, când sosise în Franța. Nu făcea nicio aluzie la familia ei, nu vorbea despre copilărie, nu avea nicio fotografie despre tinerețea petrecută în acel loc… Trecutul mamei era o ușă închisă. Și, de altfel, nu asculta muzică rwandeză, nu gătea feluri de mâncare din țara natală și nu-mi cântase niciodată cântece de leagăn în limba ei maternă. În casă nu găseai nici cel mai mic obiect exotic și nicio cunoștință rwandeză nu ne călcase vreodată pragul.”
Genocid
Imaginile despre genocidul din Rwanda îi declanșează băiatului o stare de deprimare și o dorință puternică de a cunoaște familia mamei sale. Este începutul unor căutări dificile, pe urma a patru generații marcate de suferințe și violențe cumplite. Primul capitol, 1994, conține și întânirea lui Milan (naratorul) cu Claude, un copil rwandez refugiat, traumatizat fizic și psihic. Sosirea lui tulbură „micile existențe liniștite” ale familiei.
Seria de vizite pe care eroul le va face în Rwanda debutează în capitolul al doilea, intitulat 1998. Milan va face cunoștință cu (limba) kinyarwanda, cu capitala Kigali, cu rudele sale și cu mayibobo. Asistă chiar și la o execuție publică. Treptat, tânărul descoperă o lume nouă, în care-și caută cu înfrigurare originile. Fără a cădea în melodramatic, Gäel Faye reușește într-o manieră simplă, aparent nesofisticată, să îmbine intimul cu istoria. Tulburarea, frica, dezgustul și curiozitatea formează tabloul reacțiilor la dezvăluirea cicatricilor ocupației coloniale și a războiului devastator. Mărturia zguduitoare a unei supraviețuitoare a masacrelor atestă cruzimea ucigașilor populației tutsi. Efectul asupra cititorului este răvășitor – te întrebi unde a dispărut umanitatea?
„Când am văzut că începe să se lumineze, m-am ascuns pe câmp. Înfometată, am scormonit pământul, sperând să găsesc câțiva cartofi pe care să-i molfăi. În timpul zilei, am auzit mai mulți copii jucându-se de-a vânătoarea de tutsi. Din ascunzătoarea mea, puteam zări un bărbat care stătea ascuns într-un copac. Copiii l-au reperat și au început să arunce în el cu pietre, înainte de a-i alerta și pe părinții lor. Oamenii îl cunoșteau, îi spuneau pe nume. Mai mulți dintre ei și-au unit forțele ca să doboare copacul. Cântau că-l vor ucide, iar copiii repetau și ei în cor cântecul. Când copacul s-a prăbușit, mulțimea s-a repezit asupra lui. Apoi copiii și-au continuat jocul macabre de-a prinselea de tutsi.”
Traume și memorie
Am înțeles că pentru acest popor traumatizat memoria celor apropiați și a locurilor în care au trăit este esențială. La 20 de ani după masacre, „trecutul era prezent, genocidul nu se încheiase”. Jacaranda ne vorbește și despre trauma transgenerațională, ce s-a transmis la tânăra generație care nu a trăit genocidul. E cazul lui Milan, dar mai ales al Stellei, fata rwandeză cu studii înalte, ajunsă „corp fără inimă, suflet fără viață”. Vizitele lui Milan de după anul 2000 ating și aspecte legate de reconstrucția țării, precum și de dificultatea reconcilierii.
Cu Jacaranda am cunoscut o filă din istoria zbuciumată a Rwandei, văzută prin lentila unor supraviețuitori ai genocidului și a urmașilor lor. Gäel Faye îmbină în acest roman forța cu sensibilitatea, într-o manieră neobișnuită. Legătura dintre generații se face prin arborele de jacaranda, un simbol al permaneței și o armă împotriva singurătății.
De la editura Trei se poate achiziționa cartea