Scriitorul de limbă maghiară Sándor Márai s-a născut în anul 1900 în Imperiul Austro-Ungar, din tată german și mamă maghiară și a avut o activitate literară intensă, publicând poezii, piese de teatru, romane și povestiri. În anul 1948 părăsește Ungaria într-un exil autoimpus, care-l poartă prin Elveția, Italia, Canada și într-un final Statele Unite, unde-și va găsi sfârșitul tragic în 1989. A refuzat să-i fie publicate operele de regimul comunist, însă a rămas strâns legat de patria sa prin colaborarea îndelungată pe care a avut-o cu postul de radio Europa Liberă.
Lumânările ard până la capăt „cel mai cunoscut și mai iubit roman al lui Sándor Márai, a apărut în 1942, într-un moment puțin prielnic pentru literatură, și a fost redescoperit la sfârșitul secolului al XX-lea, fiind trecut în rândul capodoperelor”(coperta a IV-a). La editura Curtea Veche Publishing au mai fost publicate în traducere romanele Divorț la Buda și Eliberare.
Introspecție la sfârșitul vieții
La patruzeci și unu de ani de la ultima lor întâlnire, Henrik și Konrád, ajunși la vârsta senectuții se întâlnesc pentru ultima oară. Prietenia lor, care a început în copilărie, a durat douăzeci și doi de ani și s-a încheiat cu fuga neașteptată a lui Konrád; este ziua în care viața lui Henrik „s-a rupt în două”.
Lumânările ard până la capăt se prezintă în fața cititorilor ca un monolog introspectiv al bătrânului general Henrik, întrerupt de scurte dialoguri cu oaspetele său. Eroul își examinează cu luciditate sentimentele față de persoanele apropiate, privind adânc în interior și căutând să deslușească rostul vieții sale. Autorul impresionează prin minuțiozitatea cu care scrie despre prietenie, trădare, dragoste, fidelitate și răzbunare.
Sándor Márai realizează o adevărată radiografie a prieteniei; ea e văzută ca onoare în copilărie, strălucitoare ca „lumina blândă a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legământ de loialitate” în adolescență și ca suferință cumplită în tinerețe, când se produce trădarea. Prietenia, această lege umană severă, constituie o temă centrală a cărții, pe care autorul o privește din diverse perspective.
„Uneori, chiar m-am gândit că poate și prietenia e o legătură care seamănă cu această îngemănare fatală. Doi oameni sunt legați într-unul și același destin prin echivalența stranie a aptitudinilor, simpatiilor, gusturilor, erudiției și pasiunilor. În zadar comite ceva unul împotriva celuilalt, soarta le este comună. În zadar fuge unul din fața celuilalt, amândoi știu esențialul. În zadar își alege unul din ei un nou prieten sau o nouă iubită, nu se poate elibera din această înlănțuire fără acordul tacit, nescris al celuilalt. Totul e în zadar, pentru că destinul unor astfel de oameni se împlinește în paralel, chiar dacă unul din ei pleacă departe, foarte departe, de exemplu, la tropice.”
Creator de atmosferă
Sándor Márai se distinge ca un bun creator de atmosferă, atât al mediului social imperial, cât și a stării de spirit a eroilor săi. Viața rigidă de la Academia Militară unde băieții învațau ce au voie să spună, ce le e permis să facă și ce nu, apoi traiul tinerilor ofițeri din Viena, oraș supranumit „diapazonul lumii” alcătuiesc ambianța în care evoluează destinul celor doi prieteni.
Castelul unde Henrik trăiește cu tânăra sa soție apare ca un personaj în sine, ce închide liniște, amintiri și pasiuni – el constituie elementul de stabilitate fizică pentru bătrânul Henrik, așa cum bătrâna slujnică îi oferă stabilitate emoțională prin devotamentul ei nemăsurat. Într-un crescendo bine temperat și misterios, autorul dezvăluie treptat fațetele Krisztinei, femeia iubită de cei doi bărbați prieteni, cea care nu și-a arătat niciodată sentimentele.
Maestru al comparațiilor
Citind Lumânările ard până la capăt am fost cucerită de dezinvoltura cu care autorul mânuiește comparațiile și metaforele.
„Îndărătul jaluzelelor trase, ultimele accese de furie ale verii făceau ravagii în grădina ofilită. uscată și pârjolită de dogoare, asemenea unui piroman care, în culmea crizei, incendiază totul în jur înainte de a fugi în lume.”
„Castelul închidea în sine și liniștea, întocmai ca pe un prizonier evlavios care piere înțepenit pe un mănunchi de paie putrezite într-o carceră, bărbos și îmbrăcat în zdrențe, plin de mucegai.”
„Pasiunea se pitește în viața de acolo și se extinde, la fel ca tornadele îndărătul mlaștinilor, printre dealuri și păduri.”
„…sunt liniștit când mă gândesc la Krisztina, pe care am descoperit-o în viață la fel cum își descoperă un colecționar piesa perfectă și rară a vieții și a colecției sale, capodopera, scopul și rostul existenței.”
Cred că această bijuterie de roman ne vorbește de fapt despre pasiunea care ne poate copleși viața și care, precum lumânările, arde mereu până la moarte.
De la Curtea Veche Publishing se pot cumpăra cărțile lui Sándor Márai