Cu cele 900 pagini ale sale, Muntele vrăjit de Thomas Mann, m-a pus la grea încercare în luna februarie. De fapt dimensiunea acestui roman de excepție nu a fost principala probă pe care a trebuit să o trec, ci încercarea a ținut mai mult de atenție și concentrare. Logomahiile pe teme legate de religie, libertate, moarte, spațiu și timp sau artă constituie punctele forte ale Muntelui vrăjit și au fost adevărate probe de foc pentru cititorul modest care m-am dovedit. Frazele autorului sunt lungi, întortocheate, astfel încât am fost obligată să le parcurg din nou pentru a le descifra sensul, iar concluzia s-a impus cumva de la sine: lectura acestei cărți ar trebui reluată, eu am zgâriat doar la suprafața ei.
În Muntele vrăjit, Thomas Mann ni se dezvăluie ca un scriitor complex, capabil să realizeze neuitate descrieri de natură (vezi capitolul „Zăpada”), să trateze probleme complicate, care acoperă un vast spațiu al cunoașterii sau să fie un ironist fin (capitolul vizitei rudei din Hamburg).
Un hamburghez la Berghof
Locul acțiunii îl reprezintă un sanatoriu pentru boli pulmonare din Elveția, unde eroul principal, Hans Castorp, va petrece șapte ani din viață. Descendent al unei familii ce aparține burgheziei comerciale din Hamburg, tânărul a îmbrățișat profesiunea de inginer naval. Sosit inițial doar pentru o scurtă vizită de doar trei săptămâni la un văr bolnav, pe parcursul șederii sale prelungite Hans Castorp se va confrunta cu boala, cu moartea și cu o pasiune amoroasă.
„În adevăr, moartea noastră este mai mult treaba celor care supraviețuiesc decât a noastră înșine; și indiferent dacă ne amintim sau nu, pentru moment, această vorbă a unui înțelept ironic rămâne valabilă în orice caz pentru suflet: atât timp cât suntem noi, nu este moartea, iar când este moartea, nu mai suntem noi; prin urmare, între moarte și noi nu dăinuiește niciun raport real, ea este un lucru care nu ne privește deloc pe noi, ci cel mult lumea și natura, și din cauza aceasta toate făpturile o privesc cu o mare liniște, cu indiferență, cu lipsă de răspundere și nevinovăție egoistă.”
La sanatoriul internațional Berghof, autorul adună nu mai puțin de 20 de nații din Europa și de aiurea, femei și bărbați, tineri și bătrâni. Sunt internați în inima muntelui negustori, profesori, doctori, ofițeri, școlari, studenți, procurori, artiști și probabil nu am acoperit toate profesiile. În atmosfera stabilimentului izolat, Hans Castorp aprofundează domenii precum botanica, originea vieții, anatomia și fiziologia omului; natura sălbatică, dar și ambianța socială în care-și petrece rutina zilnică îi prilejuiesc meditații asupra timpului și spațiului.
„Obișnuința este o somnolență sau cel puțin o istovire a ideii de timp, și când anii copilăriei au fost trăiți încet, iar restul vieții s-a desfășurat din ce în ce mai repede, precipitându-se, faptul acesta ține tot de obișnuință. Noi știm bine că însușirea unor schimbări ale obișnuinței sau ivirea unor obișnuințe reprezintă singurul mijloc de care dispunem pentru a ne păstra în viață, pentru a ne împrospăta percepția timpului și pentru a obține o reîntinerire, o întărire și o încetinire a trăirii timpului și, chiar prin acestea, o reînnoire a sentimentului vieții, în general. Acesta este scopul schimbării aerului și al locului: binefacerea modificării și a evenimentului.”
Duelul minților
Thomas Mann folosește sanatoriul și contextul social ca fundal pentru introspecție și explorarea psihologiei personajului. Multe din reflecțiile tânărului sunt generate de controversele dintre literatul italian Settembrini, umanist progresist și profesorul iezuit Naphta, ucenic al diavolului. Hans Castorp asistă și deseori participă la confruntările celor doi „educatori” care-și dispută întâietatea asupra naivului învățăcel. Dihotomia trup-suflet, posibilitatea spirituală de a găsi mântuirea în repaus, legătura muzicii cu politica reprezintă doar câteva din subiectele întoarse pe toate fețele de filiozofii amatori. Cititorul asistă la un veritabil duel al minților.
„Libertatea este legea iubirii de oameni. Menirea Occidentului este, în ciuda tuturor aserțiunilor, Rațiunea, Analiza, Fapta și Progresul – nu patul de trândăvie al călugărului. (Vocea lui Settembrini)
Secretul și imperativul acestor vremuri nu sunt nici dezrobirea și nici împlinirea personalitîții. Ceea ce trebuie, ceea ce cer, ceea ce vor avea este Teroarea. (Vocea lui Naphta)”
Studiu de caracter și critică socială
În fapt, autorul elaborează o construcție sofisticată care-i permite să realizeze un studiu de caracter al personajului Hans Carstop. Tonul reflexiv și intelectual, abordarea filozofică și ritmul lent al acțiunii conduc cititorul în universul psihologic și spiritual al protagonistului. Thomas Mann explorează motivațiile, fricile, contradicțiile și traumele eroului său; el prezintă ceea ce i se întâmplă tânărului, însă accentul cade pe reacțiile acestuia la ceea ce i se întâmplă. În același timp, Muntele vrăjit conține și o profundă critică a societății burgheze în anii premergători Primului Război Mondial. Cititorul descoperă la Berghof superficialitate, minciună, degringoladă și în cele din urmă violență fizică, o imagine „in nuce” a decadenței lumii europene. Boala fizică potențează boala profundă a spiritului, care macină sistemul social al vremii.
Ucenicul vrăjitor
Thomas Mann, un adevărat ucenic vrăjitor, s-a născut în 1875 la Lübeck, oraș hanseatic autonom din cadrul Imperiului German. Un scurt articol publicat pe site-ul Institutului Goethe ilustrează în mod foarte sugestiv locurile pe unde l-au purtat pașii pe autor: Munchen, Nida (Lituania), Zürich, Princeton și Los Angeles. S-a opus în mod activ nazismului, din care cauză a avut parte de un lung exil (1934-1952). Moare în 1955 în Elveția. Thomas Mann a fost distins în 1929 cu Premiul Nobel „în principal pentru marele roman Casa Buddenbroock”; din vasta operă de romancier și eseist am reținut: Iosif și frații săi, Doctor Faustus, nuvela Moarte la Veneția.
Prin Muntele vrăjit am cunoscut un mare autor, cu o mare operă!
De aici se poate comanda cartea