Recent, am descoperit la librăria Humanitas romanul Puritate de Jonathan Franzen, o reeditare din 2020 a editurii Polirom în colecția TOP 10+. Faptul că eram familiarizată cu stilul autorului care mă cucerise cu romanul Crossroads (2021) a fost decisiv în achiziționarea cărții și nu am regretat.
Jonathan Franzen, apreciat autor american născut în 1959, a publicat șase romane, din care Corecții (2001) s-a bucurat de un succes internațional deosebit, fiind distins cu National Book Award și James Tait Black Memorial Prize și tradus în peste 35 de limbi. Franzen a publicat și lucrări de nonficțiune – eseuri (The End of the End of the Earth) și memorii. În 2018 autorul a fost invitat special al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, ocazie cu care a vizitat pentru trei zile România. Împătimit iubitor și observator al păsărilor, Franzen a petrecut timp în Parcul Național Văcărești, în compania a doi ornitologi români.
Miezul obscur al lumii interioare
Întorcându-mă la Puritate (2015), acesta s-a dovedit un roman tulburător, în care autorul mi-a confirmat calitățile sale de bun povestitor și investigator atent al miezului obscur al lumii interioare. Narațiunea divizată în șase capitole, evoluează în crescendo, purtându-l pe cititor din Oklahoma în Bolivia, de la Berlin la Denver, într-o fereastră temporală ce începe în 1987 și se încheie în 2014. Fiecare capitol se învârte în jurul unui personaj din perspectiva căruia vorbește naratorul, iar poveștile lor se întrețes într-un mod neașteptat. Prin intermediul protagoniștilor, autorul ne introduce în dramele și problemele lumii contemporane. În mediul american, jurnaliști și artiști sunt preocupați de înarmarea nucleară, de internet și scurgerile de informații ori de condiția artistului. Jurnalista Leila își expune în fața mai tinere ucenice Pip crezul său profesional.
„La cina din acea seară, s-a pomenit perorând despre falsa promisiune a internetului și a rețelelor sociale ca substitut despre jurnalism – ideea că n-ai nevoie de jurnaliști la Washington când poți citi ce scriu congresmenii pe Twitter, că n-ai nevoie de fotoreporteri când toată lumea are telefon cu cameră, că nu trebuie să plătești profesioniști când poți să externalizezi, că n-ai nevoie de reporteri de investigație când există giganți ca Assange, Wolf sau Snowden…” Sau cu altă ocazie, aceeași ziaristă experimentată și apreciată afirmă: „Nu poți înlocui un reporter care a lucrat douăzeci de ani la știri, care a cultivat surse și știe să facă diferența între un subiect și un non-subiect. Poate Google sau Accurint te fac să te simți deșteaptă foc, dar cele mai bune subiecte apar atunci când ieși pe teren. Sursa poate să facă cine știe ce comentariu spontan și brusc îți dai seama care e adevăratul subiect. Atunci simt eu că trăiesc la maximum. Când lucrez la computer, trăiesc doar pe jumătate.”
Înapoi în timp: Republica prostului gust
În capitolul 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑎 𝑃𝑟𝑜𝑠𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐺𝑢𝑠𝑡 pătrundem în anii premergători căderii Zidului Berlinului, în Germania de Est, unde trăiește Andreas Wolf, un tânăr cu atitudini subversive, dintr-o familie de nomenclaturiști. Scriitorul cunoaște bine acest mediu, căci a studiat la Freie Universität din Berlin, ca bursier Fullbright și are capacitatea de a ne purta cu el în acea lume stranie din trecut. Care nu e foarte diferită de cea a României a acelor timpuri. Cititorul mai primește un impuls când narațiunea capătă accente de thriller. O crimă în care STASI are un rol indirect, îl va lega pe germanul Andreas de ziaristul american Thomas Aberant.
Fină analiză psihologică
Însă cel mai mare merit al lui Jonathan Franzen în Puritate, îl reprezintă analiza psihologică a personajelor sale, care funcționează într-o lume complexă și densă. Protagoniștii sunt atent construiți, insistându-se pe contextul familial al formării lor. Purity Tyler (Pip) este definită în raport cu mama hiperprotectoare, nepregătită să înțeleagă lumea exterioară căminului sărac și izolat în care a crescut. Andreas Wolf s-a bucurat de un trai îndestulat și de o educație aleasă, însă raporturile materne dificile și-au pus amprenta asupra evoluției sale emoționale. „Copilăria lui Andreas alături de ea n-avusese nimic banal. Maică-sa îi permitea orice, cerându-i în schimb doar să-i fie mereu alături, să fie încântat de ea.” Anabel, mama lui Pip, o persoană inteligentă, însă profund tulburată, respinge legăturile cu familia ei, cu consecințe grave asupra celor apropiați. Și exemplele pot continua.
Identitate și „maree” în cupluri
Pe Franzen îl interesează problema identității, cum se modifică ea în timp și sub influența căror factori. Relevanți în acest sens sunt Andreas și Anabel. Andreas părăsește RDG și începe o nouă existență în Bolivia patronând Proiectul Rază de Soare. Anabel, după căsnicia de 12 ani cu ziaristul Tom, căsnicie încheiată cu un divorț dificil, rupe toate legăturile cu vechea ei existență și se redefinește ca o simplă vânzătoare într-un obscur loc american.
Relațiile din cadrul cuplurilor sunt foarte bine analizate – există o dinamică a lor, fin explicată prin „maree” emoționale și morale. Tom se dezvăluie Leilei, la începutul îndelungatei lor legături extra-maritale: „Să-mi spui dacă-ți sună cunoscut. Iubești pe cineva, dar nu poți trăi cu el, el face eforturi, tu ești de părere că o despărțire v-ar prinde bine, că v-ar da timp să vă reveniți. Apoi, când în sfârșit vine momentul să stați împreună, pentru că trebuia să fie o despărțire temporară, descoperi că, de fapt, te-ai mințit singur de la bun început.”
Thomas (Tom) păstrează după ani de zile zgura unei căsătorii toxice, în care a intrat profund îndrăgostit și devotat artistei Anabel. Obsesia lui pentru fosta nevastă adeverește că „nimeni nu rămâne obsedat de cineva pe care nu-l mai iubește.” De altfel, capitolul [1e1o9n8a0rd] este singurul în care naratorul vorbește la persoana întâi, din perspectiva lui Tom; el redă în detaliu filmul legăturii sale cu fascinanta Anabel, parcurs încărcat de vulnerabilitate, compromis, dependență. Mi s-au părut foarte interesante remarcile legate de modelarea personalității lui Tom, „netezind cele mai pronunțate puncte de fricțiune” cu partenera sa. Căsătoria Leliei cu romancierul Charles, trecut de prima tinerețe și cu un mariaj lung la activ, depășind etapa focurilor de artificii, dezvăluie punctele slabe ale acestuia; din fericire, „umorul era salvarea lui Charles și cheia slăbiciunii Leilei pentru el.”
Unde-i puritatea?
M-am întrebat într-un final de ce autorul și-a numit cartea Puritate. Doar pentru că eroina principală se numește Purity? Într-adevăr, tânăra Pip pare a fi singura dintre personaje, care în ciuda stimei de sine scăzute și a stângăciilor sale în relațiile sociale, dispune de o busolă morală. Andreas W. mi-a apărut ca o figură care combină carisma revoluționarului, cinismul manipulatorului și fragilitatea psihologică a unui individ marcat de vină. Pe de altă parte, în ciuda caracterului său alunecos, el ajunge să patroneze Proiectul Rază de Soare, al cărui brand e considerat a fi puritatea. Platforma pe care o coordonează, de tip WikiLeaks, demască structuri de putere și corupție, servindu-se de tehnologie și mult spectacol.
Și tânărul îndrăgostit neexperimentat Tom speră să-și purifice prin Anabel „sentimentul de vinovăție masculină ineluctabilă”. Peste ani, epuizat de conviețuirea cu soția sa excentrică, se lovește iarăși de vinovăție: „probabil cea mai monstruoasă dimensiune umană, pentru că exact soluția pe care am găsit-o atunci ca să mă eliberez de ea – continuarea căsniciei – a fost cea pentru care m-am simțit cel mai vinovat mai târziu, când ne-am despărțit.”
Prin Puritate, un roman psihologic puternic și complex, l-am urmat pe Jonathan Franzen în zone incomode ale ființei umane, acolo unde se întâlnesc iubirea, vulnerabilitatea, frica, minciuna, ura și dorința de putere. Efectul a fost tulburător!
De aici se poate cumpăra carte