Spațiul Celibidache

Furați de valul entuziasmului general, eu și soțul meu am văzut de curând biopicul Cravata galbenă. La sfârșitul proiecției, părerile noastre au fost destul de contradictorii. Unul dintre noi se arăta sceptic în privința calității sale artistice, pe când celălalt aprecia mesajul de suflet, aspectul emoțional și uman al poveștii.

Am observat apoi că publicul larg a primit Cravata galbenă cu brațele deschise, „un dar pe care mergeți să-l primiți cu inima deschisă” (Adriana Bogatu), pe când critica de specialitate mai degrabă l-a desființat (Andrei Gorzo și Victor Morozov). Apoi a apărut scandalul ALECART, care a repus pe tapet relația dintre libertatea de exprimare și cenzură. Acestea fiind zise, am considerat că spațiul public e supraîncărcat de impresii și verdicte privind Cravata galbenă, iar o cronicuță pe blogul meu nu ar valora prea mult.

Efectul Celibidache

Am să scriu totuși, pe scurt, despre efectul pe care acest film l-a avut asupra mea – îl numesc „efectul Celibidache”. Eu rezonez cu toți cei care au afirmat despre Cravata galbenă că vorbește sufletului – o spune și maestrul Victor Rebengiuc „un film excepțional, puternic, emoționant”. I se reproșează conformisul, dar pe mine m-a emoționat interpretarea lui John Malkovich din final, când deschide cutia cu cravata galbenă și-și reamintește momentul plecării de acasă și ruptura de părintele său autoritar. Am urmărit și secvențele documentare din genericul final, în care însuși Sergiu Celibidache dirijează Bolero de Ravel, într-o descătușare de forțe copleșitoare.

Revenind acasă, în scurt timp am achiziționat:

• În căutarea lui Sergiu Celibidache de Gaby Michailescu în dialog cu Fabian Anton, editura Vremea, 2023
• Sergiu, altfel… de Ioana Celibidache, editura Humanitas, 2025
• Spațiul Celibidache de Stejărel Olaru, editura Omnium, 2025

Mărturii ale apropiaților

Primele două lucrări au fost ușor de parcurs. Cunoscutul impresar al scenei românești Gaby Michailescu, l-a frecventat pe Sergiu Celibidache de prin 1930 până la plecarea viitorului dirijor din țară. Prietenii din tinerețe s-au revăzut după mulți ani cu ocazia vizitei în România; prin urmare, grosul amintirilor impresarului provine din tinerețea acestuia și ele alcătuiesc substanța cărții. O scrisoare a lui Petru Comarnescu din arhiva prietenului de o viață Eugen Trancu-Iași este reprodusă pe aproape 50 de pagini.

Pe scurt, lucrarea lui Fabian Anton mi s-a părut însăilată, fără consistență și lipsită de fior emoțional.

Ștacheta urcă cu În Sergiu, altfel…, lucrare apărută în colecția Memorii/Jurnale a editurii Humanitas. Cea care i-a devenit soție, Ioana Celibidache, „a vrut să pună pe hârtie clocotul lui existențial”, sub forma a 30 de scrisori. Lectura s-a dovedit plăcută, autoarea dezvăluind simț de observație, ironie, umor și mai ales o incontestabilă iubire, apreciere și înțelegere față de personalitatea covârșitoare a soțului său.

Surpriza lui Stejărel

Însă lucrarea lui Stejărel Olaru pur și simplu m-a surprins și m-a cucerit. Mi-a oferit o mulțime de informații despre viața și cariera marelui dirijor și în același timp m-a atins la coarda sensibilă. Formația de istoric a autorului nu se dezmite. Tot ceea ce ne comunică în cele opt capitole ale cărții e temeinic documentat; autorul a apelat la numeroase arhive publice, diplomatice și personale, interviuri cu dirijori, muzicieni, critici, membri ai familiei, apropiați, colaboratori.

Tânărul Celibidache

În primul capitol intitulat „Celibidache, tânărul” Stejărel Olaru urmărește evoluția eroului de la copilul crescut la Iași într-un cămin mic-burghez până la tânărul nonconformist care se rupe de obârșie și își ia zborul spre capitală. Am parcurs cu nesaț detaliile despre viața lui Sergiu Celibidache în Bucureștiul interbelic, despre legăturile sale cu lumea artistică și pasiunea pentru jazz. Autorul documentează plecarea lui Celi în toamna lui 1938 la Berlin, apoi traiectoria tânărului student la Hochschule für Musik. Sunt anii grei ai războiului, în care eroul „permanent flămând, trăind în sărăcie și mizerie”, nu pregetă să lucreze câte 12 ore pe zi.

Ca un adevărat magician, Stejărel Olaru combină în carte propriile comentarii savuroase cu mărturii arhivistice, rezultând un tablou cu multiple fațete ale efervescentului român. Spre exemplu, mărturia profesorului Walther Gmeindl, profesor de dirijat, extrasă dintr-o scrisoare găsită în arhiva Universität der Künste Berlin stă alături de aprecierile istoricul Stejărel.

„Numele său începuse să creeze rumoare. profesorii erau uimiți pe măsură ce-i descopereau calitățile și aveau convingerea că era destinat unor realizări mărețe.”(Stejărel Olaru)

„… un muzician în toată puterea cuvântului, cu cele mai bune calități pe care le aștept de la un muzician, deosebit de cult, cu un gust excelent și extrem de autocritic; un interpret excelent de partitură, pianist foarte bun, dotat cu o ureche muzicală remarcabilă, el stăpânește deja o tehnică rafinată și foarte clară a dirijării, având încă de-acum o vădită experiență în repetițiile cu orchestra.” (Gmeindl)

O lectură surprinzătoare

În ciuda numeroaselor note de subsol și referințe la oameni de cultură din epocă, lectura Spațiului Celibidache nu este plictisitoare, ci dimpotrivă, surprinzătoare, antrenantă. Ritmul povestirii ne ține permanent atenția trează – aflăm contextul în care Sergiu Celibidache ajunge la conducerea Filarmonicii din Berlin și despre relația lui sinuoasă cu celebrul dirijor german Wilhelm Furtwängler. După prezentarea succesului din ianuarie 1946 când a dirijat Patetica lui Ceaikovski, autorul documentează prima perioadă a carierei sale petrecute la Berlin.

„A doua [perioadă], între 1955 și 1979, a însemnat ani de rătăcire, dar și de proprie redescoperire (un intermezzo, îl numește cronicarul Klaus Weiler). Mai bine de două decenii a călătorit neîncetat și în toată lumea, însă colaborările cu orchestrele din Köln și Stuttgart dovedesc că a simțit nostalgia sunetului german», cel cu mai puțin vibrato, dar în același timp ferm. Cea de-a treia perioadă (1979-1996) reprezintă maturitatea sa artistică, dar și întoarcerea «acasă», când a început o lungă și fructuoasă colaborare cu Filarmonica din München.”

În vizorul Securității

Capitolele cinci, șase și șapte aduc o perspectivă politică asupra eroului cărții, care intrase în vizorul Securității. Spionajul comunist își propusese să-l racoleze ca agent încă de la începutul anilor 1950, însă la mijlocul anilor 1960 obiectivul s-a schimbat. Securitatea urmărea acum să-l ademenească pe dirijor să viziteze România, pe care nu o mai văzuse din timpul războiului. Stejărel Olaru aduce pe tapet aspecte uimitoare (documentate în amănunt) legate de desfășurarea de forțe pentru realizarea obiectivului menționat.

Am aflat cu surprindere că o întreagă pleiadă de muzicieni, diplomați, cunoștințe și chiar membri ai familiei, a fost constrânsă să influențeze și să raporteze despre intențiile maestrului. Vedem cum colaborarea cu serviciile secrete era uneori voluntară, dar cel mai adesea forțată. În fața mulțimii de note informative furnizate de acești informatori și „persoane de încredere”, sentimentul meu a fost de pură stupefacție!

Uman și spiritual

Ultimele două capitole „Acum totul va fi bine” și „Spațiul Celibidache” îi permit lui Stejărel Olaru să-și exploateze cu asupra de măsură latura sensibilă, artistică. Și o face cu succes, pentru că-și pune talentul în slujba dezvăluirii laturii profund umane și spirituale a lui Sergiu Celibidache. Istoricul dovedește că e în largul său și în spațiul matematicii, al religiei sau al filosofiei.

Călătoria în România cu orchestra din München de la începutul lunii februarie 1990 este admirabil descrisă, pur și simplu stârnește fiori. Primirea copleșitoare, repetițiile de la Ateneu, întâlnirea cu reprezentanți ai mediului cultural bucureștean sunt prezentate cu simplitatea și eleganța scriitorului stăpân pe mijloacele sale. Autorul nu renunță la sursele sale de informare, luate de această dată din interviuri sau filme documentare, însă le topește într-o poveste mișcătoare.

„Celibidache era vesel, fericit, vorbea cu toată lumea și glumea. Muzicienii germani, chiar dacă nu înțelegeau limba, l-au surprins cu această ocazie într-o ipostază necunoscută: aflat pe pământul natal, părea mai sensibil, vădit emoționat să-și redescopere țara liberă, așa cum o știa din tinerețe. Când l-a văzut pe Mihai Tănăsilă, fagotistul orchestrei și fostul secretar de partid al filarmonicii, l-a întrebat «măi, dar nu te-au împușcat ăștia?», iar lumea a râs.”

De ce? De unde?

Din Spațiul Celibidache am aflat de ce maestrul dirija fără partitură, de ce se opunea cu obstinație înregistrărilor sau de unde provenea „insistența aproape obsedantă a realizării unui număr semnificativ de repetiții”. Am aflat și care sunt cele trei dimensiuni ale muzicii: executant, ascultător și acustica cu legile ei. Reconstituind traseul existențial, artistic și spiritual al geniului Sergiu Celibidache, această carte pur și simplu te ridică în spațiul excepționalului muzician. Stejărel Olaru scrie pagini care reverberează cu ecourile gândirii profunde ale muzicianului nepereche, invitând cititorul să exploreze nuanțele unei vieți trăite în slujba muzicii. Aici, Celibidache nu este doar un nume, ci o experiență transformațională, o călătorie în adâncurile unei viziuni artistice remarcabile.

De la editura Omnium se poate cumpăra cartea lui Stejărel Olaru
Angela Gheorghiu. O viață pentru artă

Tags: jurnale/memorii