Sub titlul Trestii sălbatice (Les roseaux sauvages în original), regizorul André Téchiné aduce în fața spectatorului un film de mare sensibilitate și finețe. Metafora titlului este o trimitere clară la fragilitatea personajelor sale, trei băieți și o fată, elevi în pragul majoratului. Sub presiunea apropiatului examen al maturității, ei se confruntă cu demoni interiori, dar și cu efectele Războiului din Algeria. Suntem, așadar în Franța, la începutul anilor 1960.
Fundalul politic
Tinerii – François, Serge și Henri – proveniți din medii diferite, trăiesc la internat și învață într-o școală de băieți, iar Maïté, fiica profesoarei Alvarez, se va intersecta cu traiectoriile lor. Evenimentele din Algeria îi afectează direct sau indirect pe eroii noștri – pentru Serge sunt un duș rece, pentru Maïté un motiv puternic de îngrijorare privind mama ei, iar pe Henri îl determină să părăsească școala. Politicul este prezent în evocarea lui Téchiné (se pare cu elemente autobiografice!), dar într-un mod subtil, elegant, ce conferă autenticitate demersului său. Referințele la Partidul Comunist Francez, la Organizația Armata Secretă (această organizație militară lupta împotriva independenței Algeriei) sau la frământările din Algeria sunt introduse de autor într-un mod discret: printr-o discuție la nuntă, transmisiuni de știri la radio, imagini ce rulează la televizor, o scrisoare trimisă de mamă fiului său, Henri. Fundalul politic va constitui factorul exterior ce va agita trestiile gânditoare.
Mări adânci
Ieșirea din adolescență tulbură mările adânci – descoperirea identității sexuale, interogarea adevărului, căutarea locului potrivit în lume sunt tot atâtea subiecte care-i frământă pe eroi. Téchiné îi privește cu înțelegere pe protagoniști, le urmărește eforturile de autodescoperire și traiectoriile sinuoase. El ne dezvăluie sensibilitatea lui François, materialismul colegului „prost” Serge și inadaptarea lui Henri. Apăsată de povara unei familii disfuncționale, Maïté se dovedește totuși o prezență luminoasă, care-i liniștește pe băieți. Tinerii trebuie să facă față și prejudecăților mediului din care provin, prejudecăți pe care deseori sunt obligați să le depășească.
Scene de neuitat
Trestii sălbatice excelează prin scenele unu la unu. Dansul lui François cu Maïté, timp în care fata interiorizează mărturisirea băiatului sau confruntarea dintre Henri și profesorul de franceză sunt doar câteva exemple. Nu lipsesc secvențele poetice, bine dozate în economia filmului, cum ar fi momentele „furate” de François de la iubitul/prietenul său Serge. Ori secvența finală în care tinerii, neliniștiți în așteptarea rezulatului la bac, pleacă într-un loc izolat la scăldat.
Toți actorii au fost foarte bine aleși, însă pe mine m-a cucerit Élodie Bouchez prin naturalețea și prospețimea jocului său. De altfel, întreg filmul respiră un aer proaspăt, deși au trecut aproape 30 de ani de la realizarea lui. În epocă Trestii sălbatice a fost încununat cu nenumărate premii, din care menționez doar Premiul César pentru cel mai bun film (1995). Toți cei patru actori din rolurile principale au fost nominalizați la categoria cel mai bun tânăr actor.
Prezentarea filmului pe IMDb
L’homme qu’on aimait trop