Auzisem de cărțile scriitoarei iraniene Parinoush Saniee, așa încât o ofertă îmbietoare m-a determinat să cumpăr Cei rămași și cei plecați, roman publicat la Editura Polirom în anul 2019. Născută în 1949 la Teheran, autoarea a urmat cursurile Facultății de Psihologie, pentru ca după absolvire să lucreze în administrația publică în calitate de psiholog și sociolog. Cărțile sale Cel ce mă așteaptă și Tatăl celuilalt copil s-au bucurat de un mare succes, atât în Iran, cât și pe plan internațional.
Relații de familie sub lupă
Scris în 2006 romanul Cei rămași și cei plecați tratează relațiile de familie, legăturile părinți-copii și cele dintre frați, în contextul separării din cauza emigrării. Intențiile autoarei Parinoush Saniee sunt clar exprimate în cuvântul-înainte ce deschide cartea.
„.. emigrarea pe scară largă este de peste 30 de ani una din realitățile pregnante ale țării noastre. Aceste circumstanțe au determinat o redefinire a modului în care se desfășoară relațiile între membrii unei familii, complet diferit de cel tradițional.”
Romanul împărțit în zece capitole (corespunzător celor zece zile pe care le petrec împreună într-un loc neprecizat dintr-o țară liberă membrii unei familii separate din motive politice) începe cu prima zi a călătoriei celor rămași în Iran spre destinația de vis.
Prin intermediul naratoarei Dokhi, absolventă de sociologie, cititorul cunoaște cele trei generații ale clanului; pe teren neutru se vor întâlni, așadar, bunica cu cei cinci copii ai săi și familiile lor, sosite din Iran, America, Suedia și Paris. Vărul Siroos, rămas în patrie, radiografiază cu sarcasm, în pagini de un umor delicios atitudinile celor rămași, cât mai ales ale celor plecați (pe care nu i-a întâlnit niciodată!). După euforia (re)vederii și retrăirea unor „întâmplări văzute de după perdeaua timpului”, apar deja mici fisuri în unitatea familiei. Se dovedește că cei mai tineri sunt separați de limbă, iar între adulți există diferențe ce țin de cultura religioasă sau/și de opiniile opuse legate de politică.
Adevăruri amare
După ce se joacă vechiul joc al păstrării aparențelor, care mai mult învrăjbește decât unește, la apelul bunicii, adevăruri amare ies la suprafață. Fiecare își va mărturisi propria poveste nefardată.
„Am sperat că această călătorie ne va da prilejul să ne cunoaștem din nou. Dar ne-am dat seama că, în afară de amintirile de acum treizeci de ani, nu mai avem nimic în comun. Au început minciunile și exagerările, iar rușinea și neputința de a spune lucrurilor pe nume au luat forma discuțiilor politice. Ați aruncat cu acuzații și insulte unii-n alții. În loc să vă acceptați și să vă respectați, v-ați transformat în dușmani, v-ați întors unii împotriva celorlalți. Nu pot să plec acasă cât persistă neînțelegerile astea, nu pot răbda să știu că au rămas atâtea probleme nerezolvate între voi. Dacă mai aveți o fărâmă de iubire și respect pentru mama voastră, atunci o să petreceți cele două zile rămase încercând să vă rezolvați problemele și să mă trimiteți acasă cu sufletul împăcat. Dar asta nu se poate nici cu forța, nici cu false politețuri, nici cu ifose și nici măcar trecând sub tăcere din respect anumite lucruri. Trebuie să vorbiți deschis, față-n față.”
Mărturiile celor plecați dezvăluie dezrădăcinare, regrete, nefericire și mai ales dor de casă. Mărturiile celor rămași fac referire la sărăcie, deprimare, nervozitate, toate pe fondul haosului ce a urmat Revoluției Islamice și războiului din Irak. Pe de-o parte se demontează preconcepțiile că iranienii trăiesc în țările de adopție într-o lume de lapte și miere sau că banii se întorc acolo cu lopata. Pe de altă parte, cei plecați realizează (cu întârziere) teroarea sărăciei, nesiguranța și lipsa unor libertăți elementare (vezi poliția moravurilor) pentru cei rămași.
Suferințe
Și unii și ceilalți au suferit de singurătate, în diverse moduri – cei din Iran se simțeau singuri în propria casă, în propriul oraș și chiar în propria țară. Cei plecați tânjesc după țara lor ca după o Fata Morgana:
„Ah, patrie iubită, ce ușor te-am pierdut! O clipă doar aș vrea să te mai pot atinge.”
De la bun început, e atinsă problema patriotismului, apartenența la o patrie e pusă sub semnul întrebării, printr-un scurt schimb de replici între nepoata Dokhi și unchiul său Moshen, care concluzionează amar: „Știu că oriunde te-ai fi născut, ar fi fost mai bine decât acolo.” Adică în Iran, o țară măcinată de conflicte politice și religioase.
Copleșiți de responsabilități, indiferent unde au trăit și au muncit din greu, părinții nu au știut să-și arate dragostea pentru copii, iar consecințele nu s-au lăsat așteptate. Soluția oferită e reevaluarea copilăriei și închiderea capitolului, iertându-i pe cei care au greșit fără rea intenție. Să găsești o motivație.
„… fiecare din noi are o motivație lăuntrică. Ai ascuns-o, ai îngropat-o sub mii de gânduri, negative și pesimiste. Caut-o… S-ar putea să fie doar un grăunte, doar o sămânță pe care va trebui să o cultivi pentru a crește și a deveni parte din tine.”
Mehdi s-a simțit în Suedia cetățean de mâna a doua; așa cum s-a simțit și eroina romanului Complezență de Simona Sora, în Elveția. Autoarea atinge și problema exodului creierelor, atât de dureroasă și pentru noi românii; de aici la învinuirea gravă de colaborare cu regimul nu mai e decât un pas.
„Se spune, chiar dacă cu jumătate de gură, că numai ăia fără creier au rămas, ca ăia care s-au dat de partea regimului și au obținut astfel funcții înalte și și-au umplut buzunarele.”
Întrebări delicate
Cei rămași și cei plecați încearcă să răspundă unor întrebări delicate cum ar fi ce înseamnă să fii compatriot sau dacă dreptatea e relativă. În ciuda stilului tezist, cartea lui Parinoush Saniee cucerește prin profunzimea analizei înstrăinării și prejudecăților pe care distanța în timp și spațiu le-au pus între membrii unei familii. Romanul emoționează prin stilul direct și prin empatia cu care Parinoush Saniee se apleacă asupra dramelor compatrioților săi, oferind cititorilor o perspectivă nuanțată asupra iranienilor și a problemelor cu care se confruntă aceștia.
De aici se poate achiziționa cartea