„Frumusețea mea au cheltuit-o alții și mi-au lăsat doar cioburile.”
La un an după apariția bestsellerului Vara în care mama a avut ochii verzi (2017), Tatiana Țîbuleac propune cititorilor al doilea roman al său Grădina de sticlă. Distinsă cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019, cartea a fost tradusă în franceză, spaniolă, bulgară, albaneză, slovenă, poloneză, greacă, catalană, germană și croată. Autoarea, născută la Chișinău în 1978, se dedică după absolvirea Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării unei cariere în jurnalism; din 2008 se stabilește la Paris unde lucrează în domeniul audiovizualului.
Grădina de sticlă a reprezentat pentru mine o lectură incomodă ce mi-a oferit într-un ambalaj rafinat o experiență zguduitoare. În cele ce urmează voi argumenta de ce am făcut acestă afirmație.
Amintirile sar mereu la gât
Micile capitole ale romanului baleiază între trecut și prezent, cu accent (cantitativ) pe perioada anilor ’80 și începutul anilor ’90 din secolul trecut. O dată cu timpul se schimbă și locul acțiunii – de la Moldova în perioada sovietică târzie, apoi primii ani ai Renașterii naționale, la România postdecembristă. Trecutul amprentează puternic prezentul de cenușă al Lastocikăi, medic în București. Totul e interpretat prin prisma copilăriei și adolescenței petrecute la Chișinău. Amintirile „îi sar mereu la gât” eroinei. Pe când era o fetiță care nici măcar nu începuse școala, copila e adoptată de Tamara Pavlovna și adusă în capitala Moldovei, unde începe o viață nouă.
Trecerile temporale nu sunt forțate, stilul e poetic, cu o puternică amprentă de autenticitate. Referirile la prezentul maturității sunt puține, ca un semn că esența ființei eroinei trebuie descoperită în trecutul ei întunecat. Din lumea orfanilor care se termina în fața porții și în spatele cantinei, Lastocika pătrunde într-o lume nouă, total necunoscută, ale cărei reguli e obligată să le învețe repede. În curtea mereu plină din Chișinău coexistă moldoveni, ucraineni, ruși, evrei și printre ei un suflet în derivă își caută locul.
„Militari deconspirați. Femei de treabă și singure. Bărbați în putere, dar pe care nu-i voia nimeni. Mai eram și eu. Un copil speriat și singur, care, la fel ca păsările, a început să-și clădească cuib din murdărie și resturi.”
Viața chinuită de care fetița are parte la internat, apoi sub oblăduirea femeii care o exploatează la sânge, are asemănări cu calvarul suportat de copilul Jude din O viață măruntă de Hanya Yanagihara. Afundați în mlaștina întunecoasă a ororilor din trecut, ambii au parte de puține momente de bucurie pură.
Dezrădăcinare
La Chișinău Lastocika se simte dezrădăcinată, identitatea i se schimbă treptat, ea făcând eforturi să se adapteze. Se trezește într-o familie nouă alcătuită din mama adoptivă, dar și din comunitatea eterogenă în care trăiește într-o existență „la comun”. Cu un soi de bisturiu, autoarea pătrunde în esența personajelor sale. Ea dă viață unei adevărate „menajerii” de personaje pestrițe – casnice, doctorițe, prostituate, veterani de război – prezentate oarecum caricatural și incisiv, însă fiecare cu fărâma sa de umanitate.
În Grădina de sticlă asistăm la tranziția eroinei de la moldoveneasca cu care venise de la internat la rusă, „limba omenească”, obligată să o învețe cu triunghiuri în frunte; apoi de la rusă la moldovenească (odată cu obținerea independenței Moldovei) și în cele din urmă de la moldovenească la română, la mutarea Lastocikăi la București. Relația fetei cu limba în care se exprimă seamănă cu relația de dragoste și ură pe care o are cu binefăcătoarea ei, Tamara Pavlovna. Dezrădăcinarea persistă și după ani de zile petrecuți în România.
„E destul să treci un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniță? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie… Au trecut atâția ani de când am ajuns la București și nu s-a schimbat nimic. Tot «rusoaica» am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atât mă vînd.”
Un țurțur în haină de om
Cartea Tatianei Țîbuleac se poate citi și ca un studiu al traumei și al efectelor ei. Rana de a nu-ți cunoaște obârșiile, ura viscerală față de cei care te-au abandonat, toate acestea parcă-s scrise cu lacrimi de sânge. Ni se dezvăluie agresivitatea sub toate formele ei – la internat, la școală, în curtea blocului, în relațiile dintre bărbați și femei, dintre maturi și copii, chiar copiii între ei se hărțuiesc. Educația se face cu bătaia în căminele moldovenești. Autoarea atinge astfel probleme sensibile, chiar și în prezent: educația în medii defavorizate sau statutul femeii. Eroina a fost învățată de mică să rabde, să sufere în tăcere.
„Dacă te bate – rabdă. Dacă nu te hrănește – rabdă. Dacă nu poți răbda – plângi pe ascuns.”
La maturitate Lastocika își scrutează necruțătoare interiorul și conchide că „toată viața am fost rea”, iar „frumusețea mea au cheltuit-o alții”, ajungând „un țurțur în haine de om”. Eroina se autoanalizează cu amărăciune întrebându-se deseori cum ar fi fost dacă destinul i-ar fi deschis alte drumuri. Introspecția nemiloasă m-a lăsat fără suflare, copleșită de răul din sufletul Lastocikăi. M-am întrebat: cum a putut să se salveze această ființă, iar răspunsul vă las să-l găsiți singuri.
Viață din cioburi
Viața eroinei „cioburi din cioburi se adună”, iar inima îi e mereu cioburi. Decorul citadin rezonează cu sufletul chinuit: cabina telefonică e un sertar de sticlă, orașul era cioburi când s-a pornit furtuna de cristal. Caleidoscopul mult râvnit și obținut cu greu într-un final, tot din cioburi de sticlă e alcătuit, căpătând totuși o aură miraculoasă. Sticla devine astfel un simbol al sufletului Lastocikăi, dur la exterior, fărămițat la interior în mii de bucățele – cioburi dureroase numai de ea știute, de nevindecat.
Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte, mi s-a părut că autoarea scrie nu doar cu stilou, ci cu un ac înmuiat în suflet. Când am închis cartea, am avut impresia că Lastocika a rămas cu mine – ca o rană deschisă care nu vrea să se închidă. Cartea asta nu te lasă neatins. O citești cu inima strânsă și o închizi cu un nod în gât. Și poate, dincolo de cioburile Lastocikăi, îți vei regăsi și tu propriile răni. Sau măcar curajul de a le privi în față.
Cartea e disponibilă la editura Cartier