O dimineață de iubire pură nu a constituit prima mea întâlnire cu scriitorul japonez Yukio Mishima (1925-1970). Trecusem deja prin experiența Starul(ui), un mic roman în care autorul își dezvoltă fascinația pentru moarte și lucruri excentrice. Dacă în postarea ce i-am dedicat-o atunci am trecut foarte ușor peste biografia și opera lui Mishima, de astă dată mă simt obligată să zăbovesc asupra lor.
Scriitor prolific
Yukio Mishima este apreciat ca un autor prolific de romane, povestiri, eseuri și piese de teatru, mult tradus în limbi de circulație internațională, de trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Numele sub care a cunoscut celebritatea reprezintă de fapt un pseudonim, adoptat la vârsta de 16 ani, când a publicat prima sa povestire într-o apreciată revistă culturală, pentru ca să-și ascundă activitatea literară în fața tatălui său. Din motive medicale nu este înrolat în armata japoneză, astfel că în timpul războiului muncește într-o fabrică; după încheierea studiilor de drept la Universitatea Imperială din Tokyo, în perioada 1948-1949 lucrează într-o bancă. Primul său roman Confesiunile unei măști (1949), cu un caracter parțial autobiografic, descrie cu o strălucire stilistică excepțională un homosexual care trebuie să-și mascheze preferințele sexuale față de societatea în care trăiește. Romanul i-a adus lui Mishima aprecieri imediate, iar el a început să-și dedice întreaga energie scrisului.
În Sete de iubire (1950) scriitorul explorează erotismul și violența, iar în Aurul templului (1956), inspirându-se dintr-un fapt real: un tânăr novice incendiază Templul de Aur din Kyoto, abordează frumusețea absolută și distrugerea ca eliberare. Tetralogia Marea fertilității acoperă perioada maturității și cuprinde Zăpada de primăvară (1968), Cai în galop (1969), Templul Zorilor (1970) și Îngerul decăzut (1970).
Maestru kendo, actor, activist politic
Preocupat să-și disciplineze viața, a practicat timp îndelungat kendo, sport tradițional japonez de luptă cu săbii de bambus, obținând titlul de maestru cu centură neagră. S-a dedicat și unor subiecte cu caracter politic, cum ar fi nuvela Patriotism (1961), ce vorbește despre onoare, sacrificiu, eros și thanatos prin intermediul poveștii unui ofițer și al soției lui care-și fac seppuku împreună. De remarcat că Mishima și-a ecranizat în 1966 această lucrare, interpretând și rolul principal. În anul 1968 scriitorul a înființat Tatenokai (Societatea Scutierilor), o miliție privată compusă din studenți instruiți cu ajutorul artelor marțiale și a unei discipline de fier. Sub tutela lui Mishima, grupul a luptat pentru protejarea valorilor tradiționale japoneze și venerarea Împăratului, considerat un simbol al identității naționale a Japoniei. Se pare că nereușita unei tentative de lovitură de stat îl determină să recurgă la gestul sinuciderii ritualice, chiar în ziua în care a încheiat ultimul său roman Îngerul decăzut.
O dimineață de iubire pură
Culegerea de povestiri grupate sub titlul O dimineață de iubire pură cuprinde lucrări realizate în perioada 1946-1965, adevărate bijuterii literare. Apariție 2019 a editurii Humanitas Fiction, traducerea din limba japoneză aparține Andreei Sion. Grupajul se deschide cu Poveste pe un promontoriu, ce dezvăluie plăcerea vinovată a primei iubiri (năucitoare!) și se încheie cu O dimineață de iubire pură, în care un cuplu matur, resuscitează într-un fel morbid prospețimea primei întâlniri. În ciuda dimensiunilor relativ reduse, poveștile nu au fost tocmai ușor de citit, din cauza dificultăților de interpretare pe care le-am resimțit.
Rafinament într-un ținut magic
În prima poveste naratorul rememorează întâmplări petrecute pe când „domnișorul” avea 11 ani și-și petrecea vacanța în frumusețea „retrasă” și „elegantă” a Golfului Bâtlanilor. Peisajul marin are un efect tulburător asupra băiatului, frumusețea acestuia potențându-i emoțiile și deșteptându-i spiritul de aventură. Deși nu mă topesc după descrieri ale naturii, acestea m-au impresionat prin rafinamentul aparte și poeticitatea lor.
„Valurile care se închideau și se deschideau ca un evantai alb la poalele falezei, spuma care țâșnea peste stânci, sclipirile apei, totul se arăta privirii fără zgomot, creând un straniu peisaj.”
Într-o după-amiază în care „totul părea poleit cu aur”, într-o casă decrepită înconjurată de vegetație neîngrijită, eroul descoperă o tânără de o frumusețe orbitoare. Un sunet de armoniu „se împletea cu o voce, ușoară ca un fluture, aidoma unui peștișor care înota în curentul muzicii, cu aripioarele sale sclipitoare”.
Nuanțele bucuriei
Haruko se întâlnește cu Poveste pe un promontoriu prin sentimentul monotoniei vieții pe care-l percep ambii eroi. De data aceasta personajul principal (naratorul la persoana I), tânărul de 19 ani Hiroshi își analizează sentimentele amestecate față de mătușa sa, Haruko, și față de pupila ei, mai tânăra Michiko. Ura, tulburarea, senzualitatea, furia declanșează un vârtej emoțional. Din când în când țâșnește bucuria. Autorul lucrează aidoma unui pictor când folosește nuanțe ale bucuriei: „dulce bucurie”, „bucurie perversă”, „aspră bucurie” sau „bucurie tulbure”. Fluiditatea stărilor de spirit e surprinsă cu multă finețe de Mishima.
„- Ce frumos îți curge sângele! am exclamat, pradă unei emoții vii.
Îmi venea să arunc deoparte dezinfectantul și bandajele. Starea de spirit posomorâtă și încețoșată care pusese stăpânire pe mine de câteva săptâmâni, de când eram cu Haruko, se preschimbase pe loc, căpătând o mare prospețime. Ca și cum vederea sângelui mi-ar fi readus în minte ceva ce uitasem.”
Identitate și alienare
Tot descoperirea propriei identități stă și în centrul povestirii O călătorie plictisitoare, temă expusă într-o manieră mai „occidentală”, mai ușor de descifrat de către cititorul european. Tsutomu, tânărul student de 22 ani, se complace în statutul său de obiect iubit de către o femeie matură. Realizând că nu a cunoscut în viață decât o singură femeie, se simte înjosit și izolat de societate. Un umor reținut se citește printre rânduri.
„Tsutomu afișa un zâmbet amar ori de câte ori doamna Kurumazaki îl numea «băiat». Era o declarație și totodată un subînțeles. Trebuia să facă situației cu dezinteres profesional. Se arăta reținut, ca un câine bine dresat.”
Erotism și violență
Circul și Leoaica sunt legate prin violența consecințelor iubirii erotice. În ambele e vorba de răzbunarea perfectă, declanșată de un soi de dragoste și invidie cruntă, pe de o parte, iar de cealaltă parte determinată de gelozie, ură și lupta pentru moștenire. În Leoaica, lui Mishima îi reușesc câteva portrete surprinzătoare prin complexitatea lor, dată fiind concizia acestora.
„Cu chipul radiind de bunătate și cu buzele strânse a satisfacție, Keisuke ridică în aer sticla de whisky și îi laudă calitatea. Ah, ce cuvinte mieroase! Strecoară și câteva mici ironii despre Shigeko, care nu e de față. Ce aperitiv gustos e ironia! Mai ales când însoțește o tărie de proveniență occidentală. Disprețul său pentru suferință în general e superficial. Un dispreț profund ar fi fost mai acceptabil. Dar al său e la fel de plat ca o farfurie occidentală. Keisuke e un fel de frizer nepriceput: ține minte zece zile că un coleg l-a tăiat din greșeală cu lama, dar uită în cinci minute că el însuși a rănit obrazul unui client.”
Frumusețe și iubiri trecute
Nostalgia provocată de amintirea unei iubiri neîmplinite constituie miezul povestirii Fluturele. Fluxul memoriei se declanșează odată cu participarea eroului la un recital susținut de „o cântăreață în vârstă și foarte renumită”.
„În ochii mei, spectaculoasa ieșire de pe scenă a doamnei Tamaki Miura a fost aidoma agoniei unui fluture. Zbura pe deasupra scenei, pierzându-și praful sclipitor de pe aripile-i sfâșiate, neputând să se ascundă de ochii lumii. În ochii mari și albaștri, morți, se reflecta, nepăsătoare marea. Încerca să-și mai ridice antenele, dar i se scufundau. Până la urmă, fluturele a fost înghițit în tumultul frumos al celor din urmă valuri.”
Regăsirea iubirii din tinerețe se împletește cu tema obsesiei pentru frumusețe în povestirea care închide volumului. Atmosfera fascinantă de la început se diluează treptat în momente sordide, pentru ca finalul să devină tragic.
Se spune că esențele tari se păstrează în sticluțe mici. „Cele șapte povestiri reunite în volumul O diminață de iubire pură sunt tot atâtea miniaturi detaliate care concentrează în desenul lor întreaga complexitate a stilului și viziunii lui Mishima.” (The Christian Science Monitor)