De când i-am citit pe Tatiana Țîbuleac (Grădina de sticlă), Iulian Ciocan (Iar dimineața vor veni rușii) și Oleg Serebrian (Cântecul mării) nu mai sunt atât de reticentă la scriitorii basarabeni. De astă dată, o pură întâmplare mi l-a scos în cale pe Vitali Cipileaga cu Portocalele verzi (Editura Bestseller, Chișinău, 2020).
Este a treia carte a acestui (se pare) popular autor moldovean, după De vorbă cu Emma (debut în 2015) și În umbra pașilor tăi (2016); ambele au fost premiate la Festivalul Național al Cărții și lecturii, ediția a VI-a, respectiv la Salonul Internațional de Carte din Chișinău, ediția a XXI-a.
Personajul principal al cărții este Adriana, o tânără de 26 de ani, care se confruntă cu o boală misterioasă și cu demonii săi interiori. Vitali Cipileaga alege să-i confere Adrianei rolul de principal narator, privilegiind așadar perspectiva feminină a poveștii, în defavoarea celor doi bărbați importanți pentru eroină – Benjamin, tatăl fetei și Eldar, iubitul ei.
Tânărul scriitor moldovean m-a captat prin stilul său realist și mai ales prin autenticitatea emoțiilor descrise. Tonul melancolic se dovedește potrivit cu ideea de fatalitate, ce (autorul a ales!) apasă existența Adrianei. Dialogurile, în schimb, par uneori căznite, artificiale. Partea cea mai bună din Portocalele verzi mi s-a părut cea în care eroina își analizează stările depresive, disperarea și singurătatea.
„De la euforie la panică e doar jumătate de oră, uneori chiar și mai puțin. În avion, ritmul bătăilor inimii aproape că se dublează. Simt că, dacă nu fac ceva, mă arunc pe geam. Scot din geantă o sticlă de apă și o beau pe toată. Sigur, mai e ceva dizolvat în apă. Revin lângă tata, îmi cuplez centura de siguranță și simt cum mă transform. Am chef de glume, mă agit suspicios pe scaun și merg la baie o dată la zece minute. Ajunși în Madeira, tata mă ia de mână și mă poartă prin livada de portocali, până mă împiedic de o movilă de pământ. Râd ca o depravată, el mă privește îngrozit.”
Mi-au trezit interesul în Portocalele verzi câteva elemente de geografie literară – firul poveștii scrise de moldovean ne poartă de la Madeira, la Malmö și Copenhaga. În insula Madeira nu am ajuns, însă pe celelalte două orașe scandinave le-am vizitat. Așa încât a fost o plăcere să revăd cu ochii minții simbolul capitalei daneze ori celebrul port, să citesc pagini despre Christiania sau să mă cufund în atmosfera vântoasă și rece din Malmö. Dar orașul își dezvăluie și partea lui sumbră.
„E el. Am comunicat zilele trecute, am întrebat, mi-a confirmat. Nu mai aștept o secundă în plus. Întind mâna și primesc ceea ce mi-a promis. Îi dau și eu banii și o iau la goană spre mașină. Dacă m-a văzut cineva? Dacă mă prinde cineva? Mă calmez, spunându-mi că nu are cine să mă găsească în văgăuna asta. Îmi jur să nu mai vin, în timp ce dispar printre coridoarele murdare și infecte ale cartierului. Sunt o nenorocită, sunt o nenorocită.”
Vitali Cipileaga introduce două simboluri cu caracter major: șarpele și portocalele verzi. Primul poate reprezinta, în opinia mea, răul ce se ascunde în frumusețe, iar portocalele verzi ar putea trimite la trauma celor trei generații de femei din familie.
„Îmi este foarte frig, corpul nu mă mai ascultă. Rațiunea pare să fi cedat resemnată în fața reptilei. Ochii mi se închid dureros de greu. Sub picioare pământul începe să fiarbă, iar un miros asfixiant de fum greu îmi arde nările. Mă dezbrac înnebunită de toropeală și îmi forțez pleoapele să se desprindă una de alta, să mă lase să văd. Sunt în mijlocul unei livezi care arde. Sute de portocali ard, lemnul lor țipă în chinurile insuportabile ale focului violent.”
Portocalele verzi a fost pentru mine o lectură destul de ușoară, care m-a captat prin zbaterile eroinei în căutarea propriei identități și prin incursiunile acesteia în două orașe dragi mie, Copenhaga și Malmö.
Aici mai puteți găsi Portocalele verzi