Tomás Nevinson o detronează pe Berta Isla
Clasamentul meu personal privind cărțile lui Javier Marías (pe care le-am citit!) s-a schimbat din nou – acum pe locul întâi am așezat Tomás Nevinson. Încununată cu Premio de la crítica în 2021, cartea „vine în oglindă” cu Berta Isla (2017).
Cele două romane comunică unul cu altul prin personajele principale, dar și prin temele lor întrețesute. Dacă Berta Isla e povestea soției care stă și așteaptă soțul mereu plecat, Tomás Nevinson e povestea unui spion (experimentat) cu procese de conștiință. Berta Isla și Tomás Nevinson formează un cuplu din școală și s-au căsătorit după încheierea studiilor universitare. Viața acestui cuplu capătă contur din fragmentele ca piesele unui joc de puzzle: în Berta Isla, din perspectiva tinerei soții cu jumătate de normă, apoi a mamei cu doi copii și în cele din urmă, după ani de așteptare asemenea Penelopei, a văduvei declarate cu acte în regulă. Bărbatul pendulează învăluit în secrete între două lumi, ocupându-se de „oprirea nenorocirilor de care n-a știut aproape nimeni”.
O misiune pentru un spion adormit
În Tomás Nevinson, după ce a servit douăzeci de ani în Serviciile Secrete britanice, eroul trecut pe linia moartă lucrează de câțiva ani într-un post călduț la ambasada Angliei de la Madrid. A încercat stângaci să-și recupereze și familia. Favoarea pe care i-o solicită fostul său șef Bertram Tupra îi gâdilă orgoliul și-l scoate din starea vegetativă în care trăia. Misiunea pe care o acceptă cumva „à contrecœur” se leagă de „episoade istorice” de terorism și se dovedește mai complicată decât pare. După luni de investigații sub acoperire, destinate să descopere o persoană implicată în acțiuni sângeroase petrecute cu zece ani în urmă, Tupra îl pune în fața unei decizii extrem de dificile, de viață și de moarte.
Proces de conștiință
Cartea se poate citi ca un roman polițist, însă mult mai interesantă mi s-a părut maniera în care autorul a pus „reflectorul” pe conștiința eroului.
„De fapt cunoașterea sau contemplarea oamenilor, care odinioară nu l-ar fi afectat și cu atât mai puțin m-ar fi oprit (sau m-ar fi afectat doar o clipă, cea care săreau în aer), acum îmi condiționau sentimentele și înclinațiile”.
Scrupulele, îndoiala și pietatea îl împiedică pe Tomás să elimine o femeie.
„Eu am fost educat în stil vechi și niciodată n-am crezut că într-o zi mi se va ordona să ucid o femeie. Pe femei nu le atingi, nu le bați, nu le faci rău fizic, iar de cel verbal le scutești la maximum, la acesta din urmă ele nu răspund… Când se desfășoară execuții în masă, uneori li se cruță viața și sunt date la o parte; sunt lăsate fără soți, fără tați, fără frați, ba chiar și fără fiii adolescenți și firește că fără cei adulți, însă lor li se permite să trăiască înnebunite de durere, ca niște spectre suferinde, care totuși împlinesc anii și îmbătrânesc, înlănțuite de amintirea pierderii lumii lor. Se prefac inevitabil în păstrătoarele aducerilor-aminte, sunt singurele care rămân când pare că nu mai rămâne nimeni și singurele care povestesc ce s-a întâmplat.”
Misiunea sa eșuează, cursul ulterior al evenimentelor îl va determina pe Nevinson să regrete slăbiciunea unui scrupul. Dincolo de profunzimea procesului de conștiință, am fost interesată de perspectiva spionului reactivat asupra omuciderii și a prescrierii crimelor și delictelor, apoi de analiza terorismului și a celor care îl servesc.
„Cruzimea e contagioasă. Ura e contagioasă. Credința e contagioasă. Se transformă în fanatism într-o clipă.”
Pentru mine Tomás Nevinson rămâne un roman de o frumusețe aparte, care sondează profund granița dintre datorie și precepte morale.
Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii LiteraRomanul Oxfordului – impresii
Inimă atât de albă – minirecenzie